Capitolul I: “Roma. Simplu și firesc“

Publicat pe de
Răspunde

Aerul fierbinte al după-amiezii se rostogolea pe pista aeroportului ca o respirație grea. Prin pereții de sticlă ai terminalului „Arrivi Internazionali” de pe Fiumicino, vedeam cum asfaltul tremura, topit parcă de soare.
Înăuntru, mare forfotă. Roți de trolere alunecau sacadat pe gresia lucioasă, difuzoarele murmurau ceva în italiană și engleză, iar mirosul de cafea tare, metal încins și parfum scump plutea în aerul dens. Din când în când, se auzea câte un suspin nerăbdător sau soneriile nervoase ale telefoanelor. Bagajele se loveau unele de altele, toți încercând să ajungă cât mai repede undeva; unii la shuttle bus, alții la cozile interminabile pentru trenul Leonardo Express de la căsuțele marcate cu roșu.

Noi nu venisem la Roma pentru odihnă, ci pentru ceva mai straniu; pentru a ne „da peste cap” simțurile, așa cum promisese Daniel, cu zâmbetul lui șiret. Despre jocurile lui nu știam nimic încă, dar știam ce-i poate pielea. Parcă deja mi-l puteam imagina cum ne strânge pe toți în lobby, ne împarte pe echipe (sau nu) și ne pune să căutăm acul în carul cu fân prin întreg orașul. 
Ale ne aștepta dincolo de ușile glisante în parcare. Stătea rezemat de vanul negru pe care îl vedeam deja cu toții ca fiind cel mai potrivit refugiu împotriva caniculei. Ne-a îmbrățișat, am urcat bagajele în portbagaj și am pornit la drum spre Roma.  Și undeva, la capătul drumului, Daniel ne aștepta deja la hotel, cu planurile lui secrete. Noi doar intram în poveste.

Pe seară, străzile s-au mai golit de graba de peste zi și au început să fremete altfel, un amestec de pași leneși, râsete scăpate printre pahare de vin și clinchete de farfurii. Aerul era încă fierbinte, dar nu te mai strivea, doar te cuprindea cu blândețe, iar în tot acest haos parcă organizat, te lăsai moale în brațele necunoscutului. 
Am mers încet, lăsând pașii să-și găsească singuri drumul, până când străduțele s-au strâns în jurul meu ca niște șoapte vechi. Pe via Mario de’ Fiori, aproape ascuns după o boltă de iederă care părea să păzească un secret, am descoperit din nou micul restaurant. Îl știam după nume, un nume pe care îl rostisem cândva cu altă voce, într-o altă poveste, într-un alt oraș. Atunci nu pășeam niciodată singură aici. Acum însă, timpul își făcuse treaba lui tăcută: mă desprinsese de obiceiuri vechi, dar îmi lăsase în palme câteva fragmente de odinioară, ca niște amintiri care nu mai dor, dar nici nu se lasă uitate.
Locul părea suspendat între anotimpuri: două mese mici afară, câteva înăuntru, fețe de masă albe, scaune din fier forjat care scârțâiau ușor, lumânări palide tremurând în vântul serii și un miros de roșii coapte plutind prin aer ca un parfum familiar. Era ceva atât de simplu și totuși încărcat de o poezie care nu se străduia să fie auzită ci doar voia să o simt. 

Timpul nu rupe totul dintr-odată. Mai întâi slăbește legături, mută ușor accente, schimbă culori. Îți lasă amintiri care nu dor cu aceeași intensitate, dar care stau acolo ca niște fotografii sepia, un pic roase pe la colțuri, un pic prăfuite. Înveți, fără să știi când, să mergi singur în locuri unde altădată nu te-ai fi gândit să intri fără cineva lângă tine. 
Oamenii vin, oamenii pleacă. Unii par făcuți să rămână, dar rămân doar cât le e dat să îți țină companie pe un drum. Alții intră scurt, lasă o amprentă discretă și dispar, dar, ciudat, tocmai ei te schimbă cel mai mult. Pe unii îi lași tu, alții te lasă ei. Și niciodată nu e un final clar, doar un fel de estompare, ca o fotografie care se decolorează încet până rămâne doar conturul. 
Și poate asta e frumusețea prezentului: că, deși nu mai e ca înainte, nu e nici lipsit de sens. Prezentul e despre tine și felul în care ai învățat să te porți pe tine însăți prin lume. Despre a avea curajul să intri într-un restaurant unde odinioară râdeai în doi și să te așezi singură, nu ca să te pedepsești, ci ca să-ți amintești că știi să fii și doar tu. 
Am pășit înăuntru, purtând toate amintirile cu mine, nu ca pe o povară, ci ca pe o parte din cine am fost. Am simțit cum liniștea serii se împletește cu zgomotul trecutului și cum prezentul își găsește locul printre ele.
Simplu și firesc. 

Am ieșit din restaurant după ce am băut vinul încet, ca pe o mică “rugăciune” pentru seara aia. Roma, noaptea, nu mai era toridă, ci blândă, aproape tandră. Piatra caldă sub pantofi părea să țină în ea tot soarele zilei, iar felinarele aruncau cercuri aurii pe zidurile vechi cu tencuiala scursă de timp. 
Câțiva dintre noi hoinăreau prin Piața Navona, pe la Spanish Steps. În Trastevere, puteam ghici râsetele și conversațiile lungi dintre alți colegi și localnici, probabil despre rețete secrete, despre cum se face cu adevărat cacio e pepe sau de ce roșiile din Italia au gust de soare. Era frumos să știu că fiecare dintre noi trăiește Roma diferit, dar împreună umplem același aer cu visuri și întrebări.
În tot amalgamul de gânduri care parcă uneori nu-mi dau pace, mi-a vibrat telefonul și pentru un moment, m-am trezit la realitate. Un mesaj. Am zâmbit în timp ce orașul mi se deschidea ca o scenă ruptă dintr-un film. Nu eram singură în povestea asta, eram doar  aproape singură la Roma. Cineva mă aștepta acasă, cu răbdarea aceea tăcută care încălzește chiar și cele mai solitare drumuri. Apoi, un alt mesaj, de la altcineva, o poză de la Andreea. Ea și el, cu zâmbetele lor calde, cu două cupe de gelato în mână, scriindu-mi că au găsit „cel mai bun pistacchio din tot orașul”. Am zâmbit și mi-am continuat drumul. 

După aproape două ore de hoinărit fără țintă, prin străzi care păreau că nu se mai termină și prin cotloane mici parcă uitate de lume în care te pierdeai ușor, am simțit că e timpul să mă întorc la hotel. Roma mă primise deja și îmi dăduse exact ce aveam nevoie: aer, pași, gânduri, întâmplări mici pe care să le iau cu mine. Am mers pe jos până pe Via Nazionale, cu căștile în urechi și cu Certe Notti de la Ligabue rulând pe repeat. 
Strada era aproape goală la ora aceea, doar câțiva pași grăbiți, câteva lumini de faruri și vitrine care se închideau leneș. Muzica se amesteca cu ecoul orașului, iar fiecare notă părea să spună: ești aici, ești bine, ești pregătită. 


Urmau jocurile lui Daniel a doua zi, cu toate surprizele lui, cu ideile lui trăznite menite să ne zguduie simțurile, să ne scoată din zona de confort. Și simțeam că sunt gata. Că suntem cu toții gata. Fiecare își găsise în seara asta propria liniște: Trastevere, apusul peste Colosseum, vinul băut pe Mario de’ Fiori. Ne încărcasem bateriile fiecare în propriul ritm.
Urma consumul. Urma aventura. Iar eu, cu Roma încă prinsă în respirație și cu piesa lui Ligabue în căști, știam că pot să intru în poveste.
Simplu și firesc. 

Ziua următoare a început cu agitația pe care doar Daniel știe să o provoace. Ne-a adunat pe toți în lobby-ul hotelului, unde îl așteptam deja cu cafeaua în mână și cu fețele încă somnoroase. El a apărut în cămașa lui roz cu flamingo și palmieri, pantaloni scurți negri și șlapi de plajă, cu clipboardul sub braț și aerul acela de „șef de grup” relaxat, dar imposibil de contrazis. Ne-a explicat că urmează primul joc: vânătoarea de obiecte.
Fiecare a primit o listă personalizată, cu lucruri aparent banale: un borcan de Nutella, un pix roșu, o șapcă, o banană, un pahar de plastic și altele, dar regulile schimbau totul: trebuia să le obținem de la turiști, nu din magazine sau hoteluri. Așa am ajuns să umblăm prin Roma toridă, câte doi, încercând să convingem necunoscuții să ne ajute.
Într-o altă zi, Daniel ne-a scos complet din zona de confort cu un alt exercițiu: punctul de reper era Vaticanul, iar noi trebuia să ajungem acolo fără Google Maps, fără să întrebăm pe nimeni. Doar orientându-ne după străzi, după repere, după instinct. 

Apoi a venit ziua petrecerii de la malul mării, într-o vilă din Toscana. Vila se ridica pe un deal, cu vedere largă către mare, iar curtea ei era scăldată în lumina caldă a apusului. Muzica răsuna în surdină, râsete se amestecau cu clinchetul paharelor de vin, mesele erau pline cu pizza coaptă pe vatră, burrata cremoasă, roșii dulci și ulei de măsline. Aerul mirosea a ierburi mediteraneene și a mare, iar peste toate plutea o stare de libertate pură. Unii dansau desculți pe terasă, alții stăteau la povești, cu paharele în mână și privirile pierdute spre orizont. Era genul acela de atmosferă în care timpul se dizolvă și rămâne doar prezentul: cald, viu, plin de oamenii tăi și de senzația că trăiești exact ce trebuie. 
Dar undeva, în spatele tuturor glumelor și dansurilor, există uneori umbre tăcute, frici pe care nu le recunoaștem. Frici care, obosite și amețite de alcool, își găsesc o cale să iasă la suprafață fără să ne întrebe dacă le vrem acolo. Sunt acele clipe când spui ceva nu pentru că asta crezi, ci pentru că ți-e teamă. Teamă că vei fi rănit, teamă că vei părea vulnerabil, teamă că dorințele tale o să te schimbe complet dacă le lași libere. Și atunci cuvintele ies pe dos, ca un scut.

Așa s-a întâmplat și atunci. Probabil pe fondul oboselii amestecate cu vinul, cineva din noi a lăsat frica să vorbească. A rostit, aproape râzând, o replică aruncată în vânt: „Eu cu X o viață? Nici vorbă de așa ceva, n-aș putea.”
O propoziție scurtă, dar ascuțită, ca o ușă trântită fără intenție.
X a auzit. N-a spus nimic. Doar privirea lui s-a schimbat ușor, un fel de tristețe blândă, nejustificată poate, dar atât de vizibilă pentru cei care au fost atenți. A fost genul de blândețe care nu se apără, nu atacă, doar se retrage în tăcere.
Și ceva s-a schimbat în aer. Muzica a rămas aceeași, vinul tot dulce și puternic, dar râsetele au pierdut din forță. Conversațiile s-au stins încet, ca și cum cineva ar fi stins un bec invizibil. 
Petrecerea nu s-a terminat brusc, dar s-a spart în tăceri mici, în priviri aruncate în jos, în gânduri pe care fiecare le-a luat cu el.
A fost momentul în care am înțeles că nu doar jocurile lui Daniel ne scot din zona de confort. Și viața știe să facă asta; uneori printr-o propoziție aruncată la întâmplare, alteori prin tăcerea care urmează.
 În noaptea aia, ne întorsesem înapoi la Roma. 

Dimineața a venit mai tăcută decât de obicei. M-am trezit devreme, poate din cauza vinului de aseară, poate din cauza gândurilor rămase în aer. Un duș cu apă călâie cât să mă trezească la realitate, haine comode, ochelari de soare, agenda, pix. 
Destinația? Forno Monteforte, acolo unde croissantul cu fistic vine la pachet cu un flat white decent, servit cu zâmbete calde. 
În lobby era liniște, doar sunetul slab al unei cești așezate pe farfurioară. Daniel și soția lui stăteau la o masă joasă, fiecare cu câte un espresso în față, vorbind în șoaptă și râzând scurt, ca doi oameni care pun ceva la cale. M-au salutat cu un gest scurt, iar eu am răspuns politicos și mi-am continuat drumul spre curtea interioară. Eram cu gândurile mele, cu foamea mea de liniște.
Dintr-odată, vocea lui Daniel a spart aerul:
— Hey!
Am strâns instinctiv din ochi și m-am întors pe un picior, lăsând ochelarii de soare să alunece până pe vârful nasului. El a ridicat privirea din clipboard și a spus scurt, aproape militar:
— All of you, at 4:45 pm, here.
Atât. Fără explicații. Doar privirea lui sigură și zâmbetul ăla care nu îți lasă loc de întrebare.
Am oftat în gând. Era clar: încă un joc.
Cumva speram să se fi terminat. Să fie gata cu teambuilding-ul ăsta intens, cu provocările și alergătura. Simțeam că am nevoie de o zi doar pentru mine. Să stau în liniște cu gândurile mele, să le pun pe foaie, să las versurile să se așeze. Eram deja în întârziere cu albumul, cu toate deadline-urile și planurile noastre mari. 

Câteodată, când ești înconjurat de oameni, începi să tânjești după liniște mai mult decât după orice altceva. Și fix atunci, când ți se pare că ai găsit un colț doar pentru tine, apare cineva și spune: la 4:45, toată lumea aici.
Am zâmbit, am dat un mic semn că am înțeles și am ieșit mai departe spre curte. Mirosul de cafea, zumzetul dimineții și gustul dulce al croissantului cu fistic aveau să fie singura mea libertate pentru câteva ore.

M-am așezat la o masă mică, lângă fereastra largă de la Forno Monteforte, cu croissantul meu cu fistic și o cafea aburindă. Înăuntru mirosea a aluat proaspăt scos din cuptor, a unt topit și a fistic dulce, iar zumzetul străzii intra pe jumătate, atenuat de geamul vechi. Am scos jurnalul din geantă și l-am lăsat deschis lângă ceașcă doar pentru câteva minute și am privit oamenii.
Turiștii se perindau cu hărți și aparate foto, localnicii treceau grăbiți cu espresso-uri scurte în pahare de carton. Roma dimineții era altfel decât Roma serii: mai puțin romantică, mai practică, dar cu o frumusețe a ei, mai discretă, mai autentică.
Am început să scriu frânturi de gânduri. Despre oboseala emoțională. Despre muzica mea care a rămas undeva în spate, între avioane și bagaje, și care acum mă chema înapoi. Simțeam nevoia să scriu, să las versurile să se lege, să respir puțin mai mult decât am făcut-o în ultimele zile. 
Telefonul a vibrat pe masă. Un mesaj de la Flo.

Am râs scurt și am pus telefonul jos. Mi-am continuat jurnalul, scriind acum cu un sentiment ciudat: pe de-o parte, recunoștința că am oameni aproape, pe de altă parte, dorința intensă de a fi doar eu cu mine, cu muzica mea, cu gândurile mele neterminate.
Roma îmi dădea spațiu pentru asta, chiar și printre mesaje, chiar și cu Daniel planificând noi aventuri. Era suficient să am câteva ore de dimineață doar pentru mine, cu fisticul dulce, cu cafeaua decentă și cu gândurile care începeau să se așeze pe pagină.
Simplu și firesc.

To be continued…

Vara în care…

Publicat pe de
Răspunde

Nu-mi mai amintesc cu exactitate când a început totul. Poate pe la mijlocul primăverii, undeva în aprilie. Apoi am ajuns în mai, iar de acolo lucrurile au început să se complice, pas cu pas, pe măsură ce înaintam împreună cu toții spre necunoscut. L-am îmbrățișat fără ezitare, orbiți de curiozitate, fără să bănuim că, odată cu sfârșitul verii, nimic nu avea să mai fie la fel.
Au urmat decizii amânate, plecări neașteptate, discuții nesfârșite până în zori, însetați să aflăm ce ne așteaptă dincolo de clipa prezentă. Ne consumam încet, câte puțin, ori de câte ori încercam să schimbăm direcția. Și uneori reușeam, dar numai pentru a coborî, treptat, din rău în mai rău.
Am vrut să dăm un reset, să rupem firul și să începem din nou. Am traversat zeci de scenarii posibile, rătăcind prin labirintul minții, doar pentru ca, într-un final, să tragem o linie. Atunci am înțeles: tot ce făcuserăm până atunci fusese o luptă continuă cu frica. Frica de a eșua. Frica de a pierde oamenii pe care îi iubeam. Frica de a rămâne blocați în loc, când tot ce ne doream era să pășim înainte.

Dar dacă „înainte” nu înseamnă bine? Dacă „înapoi” era, de fapt, mai sigur? Și dacă „a rămâne pe loc” ar fi, într-un fel straniu, cea mai bună alegere dintre toate? Oare?
Dacă de data asta alegem altfel, încotro ne va purta drumul? Și dacă amânăm din nou? Dar dacă, de fapt, nu mai putem amâna? Dacă ceea ce e bine pentru fiecare dintre noi înseamnă rău pentru ceilalți?

Șiruri nesfârșite de întrebări se rostogoleau fără răspuns, ducând parcă spre nicăieri și, în același timp, spre tot.

La început de iunie, rătăcirile ne-au găsit din nou. Eram șase. Apoi, încetul cu încetul, am rămas cinci. Ne-am așezat din nou în fața scenariilor, scuturându-le de praf, cu gândul că undeva, printre ele, trebuia să existe cel mai bun. Și cu cât căutam mai mult, cu atât ne încleștam mai tare în ideea că trebuie să controlăm totul. În mintea noastră, controlul era sinonim cu siguranța. Credeam că, dacă putem anticipa fiecare pas, vom avea claritate. Credeam că stabilitatea se naște din a ști ce urmează, nu din a lăsa necunoscutul să ne cuprindă.
Dar deciziile s-au amânat iar și iar, ca niște frunze prinse în vânt, incapabile să cadă.
„Până când?”, ne tot întrebam. Până când aveam să înțelegem că dorința noastră de a ține strâns hățurile vieții era, de fapt, ceea ce ne trăgea în jos. Cu cât încercam să înăbușim necunoscutul, cu atât deveneam prizonierii propriilor temeri.

Am învățat, pe parcurs, că cine nu are curajul să se avânte cu ochii închiși spre întunericul viitorului riscă să se piardă pe sine. Am învățat că nu e nevoie să fim șase pentru a fi întregi; și cinci este suficient. Suntem atât cât suntem, și asta e de ajuns.
Am învățat multe. Și totuși, nimic. Pentru că odată cu iulie, am continuat să greșim. Aceleași temeri, aceleași gânduri, aceleași rătăciri între „ce e bine și ce nu”. 

În iunie am ajuns la Roma, ca într-o confesiune nescrisă. Am vrut să-mi dau libertatea de a mă pierde fără să caut drumul înapoi, să-mi las pașii să se încurce pe străzi necunoscute și să nu mai simt teamă. Soarele m-a topit încet, cu răbdarea unui sculptor care știe că, din piatră și trup obosit, se naște o formă nouă. Una pe înțelesul tuturor sau al nimănui.
Am pornit în căutarea unei cafele decente și, după toată osteneala, am ajuns la un Starbucks. Un paradox al rătăcirii: să cauți altceva și să găsești familiarul. Și totuși, gustul amar al acelei cești mi-a spus că uneori libertatea nu înseamnă să descoperi mereu noul, ci să înveți să primești ce ți se oferă.
Prin Trastevere mi-am lăsat picioarele să obosească până la uitare, iar apusurile le-am alergat ca pe niște vise care fug mereu mai departe. Poate că nu era nevoie să le prind; poate frumusețea era tocmai ascunsă în încercarea zadarnică.

Seara a venit peste Roma cu pași moi, ca o catifea întinsă peste acoperișuri. M-am lăsat purtată de străzi până când am ajuns, fără plan, la Royal Art Café. Am intrat singură, cu o emoție stranie, acea emoție de a te așeza la o masă fără companie, dar cu sentimentul că orașul întreg îți oferă companie.
Am cerut un pahar de vin și am privit Colosseumul luminat, ridicat ca o fantomă măreață peste timp. Roma știe să-ți vorbească atunci când ești singur: nu te întreabă nimic, doar îți așază în față umbre, culori și tăceri.
M-am simțit, pentru câteva clipe, suspendată între prezent și trecut. Între paharul de vin care aluneca încet pe gât și pietrele care purtau urmele luptătorilor de altădată. Cina a fost simplă, dar gusturile s-au amestecat cu o liniște nouă, fragilă, ca o promisiune.
În jurul meu oamenii râdeau, ciocneau pahare, schimbau cuvinte. Eu mi-am notat doar priviri, culori, arome.
Roma mă privea, și eu o priveam înapoi. Am ieșit din Royal Art Café târziu, cu pași domoli, ca și cum aș fi purtat în mine o bucățică de eternitate.

Sfârșitul lui iunie ne-a împrăștiat în toate colțurile, fiecare căutându-și liniștea și răspunsurile. Și totuși, oricât de departe eram, firul dintre noi nu se rupea. Eram suficienți. Învățasem asta cu greu, printre rătăciri și amânări, dar acum adevărul se așeza în noi ca o certitudine blândă.
Aerul sărat îmi încurca părul, iar pietrele ardeau sub pași. Din când în când, ridicam telefonul și râdeam cu ceilalți despre „Cotton Candy”, o poveste devenită glumă recurentă, o poveste care ne lega mai tare decât am fi recunoscut. Ne tachinam, inventam replici ale altora, transformam drama în comedie, pentru că așa știam noi să supraviețuim: prin râs.

Pe final de iulie ne-am regăsit cu toții în New York, pentru prima dată după săptămâni de împrăștiere. Orașul ne-a îmbrățișat cu haosul lui familiar, cu luminile care nu se sting niciodată și cu sentimentul acela de infinit care te face să crezi că orice e posibil. Dar chiar și aici, împreună, fiecare a ales să-și urmeze proprii pași.
Ne mai sincronizam din când în când, pentru o plimbare, o cină, o glumă aruncată în grabă. Însă adevărul era că ne era bine și separat, în ritmurile noastre, în solitudinea noastră activă. Și tocmai asta ne-a confirmat din nou că suntem enough.
Unii se pierdeau printre vitrinele aglomerate de pe Fifth Avenue, fascinați de reflexiile orașului în sticla clădirilor. Alții își găseau liniștea în cafenele mici din Brooklyn, notând idei pe colțuri de șervețel. Cineva rătăcea ore în șir prin Central Park, lăsându-se absorbit de verdele lui ca o evadare temporară din jungla de beton. Altcineva privea apusul din ferry-ul către Staten Island, lăsându-și gândurile să se piardă odată cu lumina peste apă.
Și, chiar dacă pașii noștri ne îndepărtau unii de alții, în felul lor, se regăseau mereu. Ca și cum New York-ul era doar un imens teren de joacă în care învățam, fiecare în parte, ce înseamnă necunoscutul.

Din New York am plecat cu toții spre Londra, purtând în bagaje planuri mari și idei mărețe, convinși că vom reuși să încheiem un album în doar câteva zile. Ne-am aruncat în scenarii peste scenarii, în nopți nedormite la RS, unde muzica părea să se nască și să moară de zeci de ori într-o singură noapte. Diminețile ne găseau adunați în fața ușii albastre, fiecare cu cafeaua sau matcha în mână, ca și cum acel ritual ar fi fost singura certitudine într-un ocean de improvizație.
După fiecare idee trăgeam o linie, doar ca să realizăm că nu era încă suficient. Mereu mai lipsea ceva. Mereu urma altceva. Scenariul acesta parcă ne provoca să alergăm fără sfârșit, să ne împotmolim în liste peste liste, în documente pline de deadline-uri și bifări care nu se mai terminau. Ne-am împrietenit cu toate brandurile posibile și imposibile, până când My Theresa nu mai era un partener, ci o obsesie. Știam colecțiile pe de rost, aproape că le visam noaptea, temându-ne că dimineața ne va aduce un alt val de propuneri: skincare, machiaje, costume, fittinguri, nimic care să aibă legătură cu muzica.
Albumul? Stătea pe loc, în aceeași stare de așteptare ca și noi.
Data lansării? Fusese deja stabilită, dar rămânea ca o umbră amenințătoare pe pereții studioului.
Am reușit? Nu.
Am amânat din nou? Da.

Și atunci am plecat iar, de parcă fugeam de noi înșine. Spre Roma. În speranța că orașul vechi, cu pietrele lui roase de timp și cu apusurile care par eterne, avea să ne ofere răspunsurile pe care nu le găseam în noi. Inspirațiile, liniștea, ideile. Tot ce pierdusem între branduri, liste și deadline-uri.

Și ne-a privit din nou, ne-am desprins iar fiecare de ceilalți, ca și cum aveam nevoie să respirăm singuri după haosul de la RS. Fiecare își căuta propriul eu interior, propria liniște, încercând să uite de presiunea care ne însoțea ca o umbră. Și totuși, era imposibil. Până și bulele din vin ne aminteau că nu ne putem ascunde; ridicau la suprafață aceeași întrebare: unde e drumul?
Marea, care ar fi trebuit să fie un refugiu, s-a transformat într-un loc de introspecție. Fiecare înot părea o fugă de zeci de idei, și toate păreau greșite. Râdeam pe margine, dar înăuntru continuam să controlăm, să încercăm să citim viitorul ca pe o carte deja scrisă. Îl exploram până în ultimul paragraf imaginar, doar ca să vedem ce ar trebui să facem.
Evident, n-a funcționat.

În penultima noapte a venit furtuna. Cerul s-a sfâșiat în două, tunetele au cutremurat zidurile, iar fulgerele au luminat totul ca un adevăr brusc, imposibil de evitat. Ploaia s-a năpustit peste oraș ca o eliberare: a spălat așteptările, controlul, presiunea, și pentru câteva clipe am respirat din nou. Ne-am regăsit zâmbitori, pentru a mia oară, plini de speranță.
Dar a doua zi, speranța s-a stins repede, ca o scânteie într-un vânt prea puternic. Din nou degeaba. Am plecat din nou spre Londra, cu aceeași întrebare în spate: ce facem acum?

Am revenit cu un restart obosit. Totul era la fel și totuși altfel: studioul ne primea cu lumina artificială care obosește ochii mai tare decât deja erau, deadline-uri care ne apăsau pe umeri, stresul care ne făcea respirația grea. Haine de la toate brandurile erau împrăștiate peste tot, ca niște semne ale haosului nostru, iar noi ne încăpățânam să continuăm, să facem ca totul să meargă conform planului.

Încet, însă, ne-am desprins de scenarii. Am început să înțelegem că nu putem controla totul și că obsesia pentru perfecțiune ne ținea pe loc. Am tras linie și am dat restart din nou. Fiecare și-a rostit propriul adevăr: nemulțumiri, temeri, frici ascunse sub zeci de liste și planuri. Am încercat desprinderi din rutină, sperând să respirăm, să ne lăsăm zilele să curgă fără să le modelăm.
Și, încetul cu încetul, am ajuns să fim pe jumătate împăcați cu ideea că nu vom putea controla nimic cu adevărat. Că trebuie să ne asumăm realitatea, adevărul, și parcursul propriu. Fiecare trebuia să își rostească nemulțumirile, să le înfrunte și să le lase să plece pentru ca ceea ce e potrivit să-și găsească drumul către noi, fără forțare.

În sfârșit, părea că am înțeles. Că libertatea nu vine din control, ci din acceptarea haosului și din curajul de a ne lăsa purtați de el, în timp ce ne rămâne doar responsabilitatea de a ne păstra adevărul și intenția. Și pentru prima dată după multă vreme, era o liniște care nu mai era goală, ci plină de înțeles.
Apoi drumurile ne-au purtat spre Chișinău, într-un grup mai restrâns, ca o întoarcere într-un loc unde totul capătă sens. Aici liniștea se împletește cu înțelesul fiecărui gest, iar fiecare colț al orașului pare că ne aparține. E acasă.
Putem respira cu calm, fără să simțim povara zilei de mâine. Nu există deadline-uri, nu există presiuni, doar zeci de mii de pași care cutreieră orașul în lung și-n lat, ca un dans fără sfârșit. Fiecare stradă, fiecare cafenea, fiecare piață poartă ecoul amintirilor și al lucrurilor simple care contează cu adevărat.
Și, pentru prima dată de mult timp, am simțit că toate drumurile duc acasă. Nu la Roma, nu la Londra, nu la New York. Acasă. Unde putem fi noi înșine, fără griji, fără planuri care ne apasă. Doar prezența, libertatea de a ne lăsa purtați și bucuria de a ști că, uneori, locul potrivit nu e cel pe care îl alergăm, ci cel în care ni se așază inima.

Suntem pregătiți? Ne-am învățat lecțiile? Am înțeles cu adevărat ce trebuia să înțelegem înainte de a păși în ceea ce urmează? Sau ne așteaptă încă o serie de răsturnări, de rătăciri și regăsiri, pentru ca fiecare pas să fie o nouă descoperire a cine suntem și ce putem deveni?
Și poate tocmai întrebările acestea ne definesc drumul. Pentru că în fiecare necunoscut, în fiecare pas pe care nu-l putem anticipa, se ascunde șansa de a ne întâlni pe noi înșine.
Ne-am petrecut zilele și nopțile alergând după control, după planuri, după idei care să ne dea senzația că știm ce urmează. Am epuizat nopți nedormite, am străbătut orașe, am risipit energie în liste nesfârșite și întrebări fără răspuns, dar cu folos. Am întrebat, am căutat, am tras linii și am dat restarturi, încercând să găsim răspunsurile perfecte.

Și totuși, după toate aceste căutări, după fiecare oboseală, fiecare ezitare și fiecare încercare de a prevedea viitorul, am simțit că adevărul se strecoară printre degete. Că poate, tot ce căutam cu atâta intensitate, nu se ascunde în haosul controlului sau în strategiile noastre, ci e deja acolo, mai aproape de lumină decât am îndrăznit să credem.

Ne-am petrecut zile întregi alergând de colo-colo, prin orașe, studiouri și cafenele, ca și cum perfecțiunea ar fi fost o destinație palpabilă. Fiecare listă, fiecare scenariu, fiecare decizie amânată părea să ne ducă mai aproape de ea, și totuși, cu fiecare pas, idealul se tot îndepărta.
Am învățat că perfecțiunea nu poate fi prinsă, că nu există o linie finală pe care să tragem o linie definitivă. În goana noastră am descoperit că frumusețea se ascunde în imperfecțiune, în momentele scurte în care oboseala ne oprește și ne dă voie să respirăm. Că prezența în clipa de acum valorează mai mult decât orice plan sau strategie.

Am învățat să lăsăm controlul deoparte, să acceptăm că viața nu poate fi planificată în detaliu, că greșelile, ezitările și pauzele nu sunt eșecuri, ci semne că trăim. Că autenticitatea noastră – nu idealul impus de liste sau așteptări – e ceea ce contează cu adevărat. Și mai presus de toate, am înțeles că răspunsurile pe care le căutam cu disperare se află adesea în lumina de zi, nu ascunse în întuneric: în râsul prietenilor, în pașii pe care îi facem fără hartă, în momentele în care ne permitem să fim doar prezenți.

Perfecțiunea? Nu există. Dar ceea ce găsim în căutarea ei, în alergarea aceasta fără sfârșit, este mult mai aproape de adevăr, mult mai aproape de noi.
Poate răspunsurile nu sunt ascunse în întuneric, ci se află acolo, în claritatea pe care ne este greu să o vedem, și în fiecare pas pe care ne temem să-l facem. Poate ceea ce căutăm, în sfârșit, e mai la vedere decât ne-am imaginat vreodată.

Și nu știu ce aș putea spune în loc de concluzie. Mai e mult până acolo. Încă nu îmi este clar totul și de altfel, nici nu aș mai vrea să fie ceva clar. Să vină totul de la sine, îmbrățișând necunoscutul așa cum este el. Totul vine. La fel cum totul pleacă. Cert e că până la final va fi un drum lung de parcurs, cert e că vor mai exista momente de rătăcire. Cert e că albumul acela va veni, cert e că vom tot cutreiera o perioadă prin întuneric până să ajungem ACOLO unde ar trebui să fim. Dar toate la timpul lor. Totul are un sens și sensul este totul.

Și cum ziceam cândva,
O să fie bine că rău a fost destul.

TO BE CONTINUED…


Every choice opens a new scenario, but no path guarantees the ending we imagine.

Lost & found

Publicat pe de
Răspunde

Nu știu cât o să-mi ia să termin rândurile astea. Uneori gândurile vin repede. Dacă le ai. Alteori vin mai greu, dar vin. Și mai sunt momentele alea în care le tot aștepți, le simți, le-ai trăit; sunt acolo în interiorul tău și totuși nu ai glas ca să le poți reda. Uneori insist. Vreau să nu le țin doar pentru mine, însă oricât aș încerca să le rup din mine și să le pun pe hârtie (sau aici), nu iese. Și atunci probabil că respectivele gânduri sunt menite să rămână acolo, în interiorul tău, pentru tine și pentru totdeauna.

Aș putea să fiu egoistă de data asta. În egală măsură aș putea să nu fiu. Ironic e că nu la mine mă refeream într-un articol anterior când vorbeam despre haosul de contradicții, iar acum iată-mă aici, eu, haosul în persoană care nu este în stare să decidă între a da curs gândurilor sau a le păstra acolo, doar pentru mine, în forma cea mai pură.

Și prin haosul de contradicții, mai avem varianta ”ia-o prin grădină”. Ar putea fi o metodă bună. Încep cu un subiect, mă mut la altul, ocolesc pe la un popas cu amintiri mai vechi, mai învârtim puțin cuțitul în răni pe care le credeai închise deja de mulți ani că de ce nu, după care, din aproape în aproape, ajungem în prezent, acolo unde gândurile au decis să devină egoiste și nici de ale naibii nu vor să iasă la plimbare din mintea mea. Ori ar trebui să dau eu dovadă de altruism și să le respect egoismul. Oricine are dreptul la tăcere, inclusiv gândurile.
Deși îmi aparțin, nu mă lasă să fac ce vreau cu ele, iar asta îmi ridică un semn de întrebare asupra sentimentului de apartenență vis-a-vis de orice considerăm că ne aparține. Apartenența este parțială. Ce e al nostru nu va fi niciodată doar al nostru pe deplin, fie că pornim de la origini, că parcurgem firul existenței sau și mai departe în viitor ori către o finalitate, undeva pe acest drum, tot ceea ce considerăm că ne aparține, la un moment dat a fost, este sau va fi și a altcuiva. Poate n-are sens acum, poate că vrei vreun exemplu concret, poate pe alocuri mă înțelegi. Eu nu sunt aici să dau exemple ci doar să-mi las gândurile să vorbească, indiferent că o fac alandala sau coerent. Cu cât le las să vorbească liber, să-și facă de cap, cu atât mă îndrept spre punctul în care îmi doresc să ajung și anume în egoismul propriei minți.

Am nimerit în același loc, căutând ceea ce nici măcar vreunul din noi nu știa că pierduse. Poate o scrisoare, poate pe cineva, poate chiar pe sine. Ne-am băut paharul de vin rose pe terasa de pe strada C.d.C., la apus de soare, atunci când toate gândurile amorțite de peste zi încep să răscolească prin suflet în încercarea de a găsi răspunsuri pe care nu ai cum să le dai. Cel puțin nu acum când ai nimerit în locul în care nu aveai habar că trebuie să ajungi.

“Și totuși ai ajuns!”

Și totuși va trece un timp în care am să procesez cu greu. O să îmi fie dor mai târziu. Mai târziu când o să înțeleg că a fi aici e mai mult decât despre a fi pur și simplu. E despre regăsire, despre acei pași care se urmau unii pe alții neștiind că vor ajunge într-un punct în care se vor intersecta, despre privirile ucigătoare care se transformă din “ce faci aici?” în “ce mă bucur că ești”. Despre pahare de vin pe marginea piscinei de pe acoperișul hotelului, despre ochii din umbră care priveau spre acoperișul de peste drum unde niște tineri dansau în ultimele raze de soare care se răsfrângeau prin nori la asfințit, despre orele târzii care nu țin cont de odihna cotidiană și care te invită să te avânți în necunoscut spre ORIUNDE.

Mai e despre rătăciri, pentru atunci când nu ai un punct fix spre care vrei să te îndrepți și totuși o faci. Ai învățat că amintirile alea care îți rămân întipărite în minte pentru mai mult timp sunt cele care s-au născut din spontaneitate, în momentele în care nu ai stat pe gânduri prea mult și ai acționat fără să te îngrijorezi pentru veșnicul “dar dacă nu mă descurc?”. Te descurci și o faci minunat, ba chiar ar trebui să o faci mai des pentru ca la final, când tragi linie, să ai dorința de a repeta experiențele care te-au făcut să fii conștient de existența ta în fiecare celulă, cu fiecare adiere de vânt care ți-a deranjat puțin părul, cu fiecare fir de nisip care s-a prins de tenișii pe care aproape că i-ai tocit umblând de colo colo, cu fiecare cafea to go de care nu ai habar când s-a terminat pentru că erai prea ocupat să pierzi direcția de mers când la fiecare trecere de pietoni mai găseai un cotlon pe care voiai să-l explorezi, chiar dacă n-aveai idee încotro te duce. Și chiar în asta consta spontaneitatea momentelor pe care și acum le pot reda (aproape de intensitatea lor reală) în minte.

Pentru că încă refuză gânduri mele să fie redate așa cum au fost simțite și trăite. Știu că am repetat deja de prea multe ori fraza asta, dar în continuare rămâne în top și o zic de fiecare dată când va fi nevoie – trebuie să te pierzi pentru a te regăsi. Iar dincolo de asta, veșnicul o să fie bine că rău a fost destul.

Și poate că tocmai în rătăcirile astea găsești cele mai sincere bucăți din tine, alea pe care nu le-ai planificat, dar care te-au surprins prin felul în care ți-au schimbat ritmul pașilor și ți-au lăsat urme pe suflet. Sunt momentele în care ai renunțat să mai cauți direcții prestabilite și ai lăsat viața să îți traseze hărți din senzații, mirosuri și lumini care se reflectă altfel în ochii tăi atunci când nu îți propui să le încadrezi într-un plan.

Ai învățat să te bucuri de întâlnirile întâmplătoare, de conversațiile care au început dintr-un nimic și s-au transformat în ore pe care nu le-ai mai putut măsura, de drumurile care n-au avut un scop precis, dar care te-au dus fix unde trebuia, chiar dacă nu știai asta dinainte. Și nu, nu toate au fost lipsite de poticneli sau de momente în care te-ai întrebat dacă te îndrepți spre ceva sau doar te rotești în cerc. Dar ai înțeles că și cercurile astea au sensul lor, că uneori trebuie să te rătăcești mai mult ca să poți vedea clar când, într-un final, dai de lumină.

Așa că mergi înainte, fără să-ți pui mereu întrebări și fără să cauți confirmări. Lasă pașii să te ducă, lasă timpul să-ți așeze întâmplările și nu te speria dacă, din când în când, ai impresia că te-ai pierdut din nou. Poate că e doar un alt mod prin care viața îți arată că mai ai de descoperit. Atât în jur cât și în tine.

Te pierzi fără grabă, lăsând pașii să decidă pentru tine, fără să-ți pese dacă ai făcut la stânga când poate ar fi trebuit să mergi înainte. Dar cine spune că trebuia? Străzile înguste te trag după ele, cu rufe întinse între balcoane, cu pereți care poartă straturi peste straturi de povești desenate, cu uși vechi care ascund în spatele lor zgomote de farfurii, râsete și acorduri de chitară. Te oprești pentru o clipă să privești un colț unde soarele alunecă leneș peste clădirile care par sculptate într-un alt timp. Dintr-un bar mic se revarsă miros de cafea tare amestecată cu aroma dulcie a patiseriilor care au trezirea devreme în sânge. Intri fără să-ți propui, comanzi fără să te gândești prea mult, bei încet, fără grabă, privind oamenii care vorbesc cu mâinile la fel de mult cum vorbesc și cu gura.

Când ieși, te trezești într-o piață mică, unde umbrele copacilor se mișcă odată cu briza care îți răvășește părul. E liniște, dar în același timp un freamăt continuu – roțile bicicletelor care trec pe lângă tine, un sunet de saxofon care vine de undeva, de nicăieri. Te lași dus mai departe, străbătând bulevarde largi, unde clădirile își etalează feroneria elaborată și balcoanele cu flori ce par să atârne în aer, suspendate între cer și pietonii grăbiți. Și apoi, ca un contrast, ajungi într-un loc unde orașul pulsează cu toată energia lui. O mare de oameni, culori, mirosuri și voci care se suprapun. Tarabe pline cu fructe, cu mirodenii care te fac să te oprești și să închizi ochii o secundă, inspirând adânc. Și chiar dacă nu știi încotro te duci, nici nu trebuie. Pentru că nu e despre destinație, ci despre fiecare stradă pe care o descoperi, despre fiecare colț care te surprinde, despre fiecare pas care te face să simți că, de fapt, exact așa trebuia să fie – fără hartă, fără plan, doar tu și orașul, într-un dans nesfârșit al rătăcirii.

Te oprești, în sfârșit, pe terasa asta mică, de unde orașul pare să-ți întindă în față un tablou pe care nu l-ai putea surprinde niciodată la fel printr-o fotografie. E liniște, dar nu în sensul acela absolut – jos, pe străzile pietruite, încă se aud pași grăbiți, râsete estompate, clinchet de pahare ridicate în toasturi uitate repede, dar sincere. Aerul poartă cu el miros de mare amestecat cu fumul vag al cinei târzii din restaurantele ascunse pe alei, acolo unde mesele sunt atât de apropiate încât conversațiile se confundă, iar străinii ajung să împartă nu doar spațiul, ci și povești întâmplătoare. De aici, orașul pulsează altfel. Turnurile catedralei de lângă hotel îți par mai aproape, aproape că le-ai putea atinge dacă te-ai întinde suficient. Piatra veche își păstrează răceala, chiar și sub lumina galbenă a felinarelor care desenează umbre alungite pe ziduri. Te sprijini de balustradă, cu un pahar de vin uitat lângă tine, privindu-i pe cei care încă se mai plimbă jos, rătăciți poate la fel ca tine, fără vreo destinație precisă, doar absorbind noaptea.

Nu știi cât ai stat acolo, dar nici nu contează. Pentru că momentele astea sunt cele care se măsoară altfel – nu în minute, ci în felul în care le simți în fiecare colț al ființei tale. În aerul răcoros care îți mângâie pielea, în senzația că ai ajuns undeva, chiar dacă nu ai avut niciodată o hartă, în certitudinea că unele locuri îți rămân întipărite în suflet nu pentru că le-ai căutat, ci pentru că te-au găsit ele pe tine.

Home is where your heart is

Focul de la capătul lumii

Publicat pe de
4

Arde un foc la capătul lumii. Să țină o veșnicie, să-ți țină de cald când sufletul nu mai e capabil să ardă pentru sine. Arde fără ajutor, din amintirile pe care le-ai uitat cândva într-un fotoliu. La cât te-ai consumat în noaptea aia, o să ai parte de scrum toată viața.

Ne plimbasem pe străzi pustii, pe acolo unde nici lumina nu pătrunde, nici cerul nu plânge pentru nimeni. Acolo unde tu ai câștigat niște viață cât timp eu (m-)am pierdut. Ne asemănai cu stâlpii de electricitate care se scufund în întuneric dacă nu sunt legați între ei. Pe strada asta merg ținându-se de mână inimile frânte, șoaptele mute, cuvintele care nu s-au rostit niciodată cu voce tare de teamă să nu fie înțelese. Ne găsisem un loc păzit de umbra nopții, pe marginea unei locuințe probabil lacustre. “La stânga după 40-44, 700 m, A a II-a până-n capăt, 7p -dreapta, 9 zvelți tot înainte.” După potopul de istorii înecate în întunericul fără fund, ne-am pierdut pașii. Și degeaba caută lumea sub apă de parcă cele mai mari comori le-ai ascunde vreodată într-una din temerile tale. Apoi a urmat refluxul.

Mă cufundasem în liniștea încăperii întunecate. Pentru tine acasă, iar pentru mine o cameră de hotel fără memorie. Acolo istoriile sunt scurte, se consumă rapid. Un pahar de vin roșu, poate două. Chiar trei, cine le-a mai numărat. Numărul lor s-a pierdut printre altele în noaptea aia. Fumul dens de țigară a înăbușit fiecare lacrimă, fiecare urlet interior; ca o fiară care are răbdare nelimitată să înghită totul. Totul mai puțin noaptea aia. În fond, asta e blestemul amintirilor – să nu ai puterea de a le distruge, pe de altă parte, în fața lor ești egal cu zeii căci nici ei n-au puterea de a schimba trecutul.

Am mai scris asta și zilele trecute după care care m-am oprit pentru că mi-am dat seama că nu pot scrie despre tine. Cel puțin nu acum și nu povestea aia care m-a amețit de cap într-o noapte de martie. Așa că după ce am terminat de scris, am șters tot. Nu meriți povestea asta cum de altfel nici eu nu cred că o merit. Mai bine s-o merite trecutul și s-o lase acolo la loc de cinste în volumul cu amintiri pe care mai bine să nu le dezgropăm. Amintirile te trag înapoi, iar visele te împing înainte.

Partea proastă e că tot despre tine îmi vine să scriu. Și tot despre noaptea aia, bat-o vina. M-ai consumat prea tare, iar vina mea a fost că ți-am permis s-o faci. Amețită de alcool, amețită de tine și de un preludiu pentru pian mult prea lung, n-am mai fost în stare să gândesc limpede. În tălpile goale pe podeaua rece, mi-ai prins inima-ntr-un dans murdar, aproape erotic. Am uitat că pielea are memorie și că o să-mi amintesc atingerile tale chiar și atunci când doar mă privești. Ți-am evitat privirea mult timp de atunci pentru că ochii tăi oglindesc intenții pe care eu nu le pot lăsa să mă consume la nesfârșit și pentru că șoptesc un basm, aparent inofensiv și dulceag, dar personajul tău e zmeul.

Al șaselea paragraf pentru că era martie și martie a fost luna plângerilor, dar și luna celor mai intense trăiri. M-am pierdut de atâtea ori doar pentru ca la final să mă regăsesc tăcută în brațele tale și deși m-ai lăsat confuză, recunosc că mi-a plăcut amețeala aia, atât de vie ea. E ciudat cum cele mai frumoase nopți sunt cele în care crezi în lumină, dar de la balconul visurilor tale, speranța unui nou răsărit era doar o iluzie care se sfărâma la fiecare atingere. Moarte temporară, sufocați de pereți și draperii, o ațipire leneșă în pași domoli, periculoasă pentru avântul cu care mi-ai prins inima în dans, inofensivă pentru toate cuvintele care au rămas nespuse, plimbându-se molcom pe aleea din fața blocului tău, unde s-a crăpat asfaltul de atâta dor, unde s-au transformat în tăcere ca să-ți zguduie mintea la fiecare pas grăbit.

Uneori mă desprind de martie și vreau să cred că vei rămâne și tu acolo ca un zmeu printre zmei, dar uit că alergatul e unul din punctele tale forte. Mereu ai fugit de probleme, chiar și atunci când ele stăteau pe loc. Iar la final, sunt eu aici așteptând alte nopți pe care să le consum doar de dragul de a mă arde ca mai apoi să scriu despre ele. Cineva m-a învățat că noaptea, iubirea și vinul nu îndeamnă la nimic cumpătat. Cineva m-a învățat că iubirea se plătește scump cu pierderea de sine, cu pierderea rațiunii – poate una dintre cele mai dulci pierderi pe care le poate suferi omul de-a lungul vieții.

S-a lăsat ceața, unul era prea cald, altul prea rece. Focul de la capătul lumii despre care s-a mai scris, dar nu s-au păstrat dovezi, a tins spre stingere lentă, s-a zbătut cu toată forța să îți păstreze și ultima senzație; a prins-o într-o cuprindere blândă de teamă să n-o sfărâme între brațele grele, dar căldura a distrus și intenția și senzația. S-au făcut scrum și s-au transformat în amintiri spuse cândva pe o bancă. Nu se știe locul, nu se cunosc personajele, doar faptul că s-au consumat reciproc de dragul distrugerii.

Balconul s-a îngreunat de atâta dor și a început să se dărâme. Cu toate astea, pielea încă are memoria unui dans murdar. Recunoaște priviri aruncate pe furiș, aude șoaptele care nu s-au spus, fiecare cicatrice ale inimilor frânte. Fiecare zbor care s-a terminat cu o cădere în gol, asfaltul crăpat de dor căci în fond, toate dor.

Târziu în noapte, undeva la capătul lumii arde un foc. Arde cât să-ți țină o veșnicie, să-ți țină de cald când sufletul tău n-o să mai aibă putere să ardă singur. O să ardă fără ajutor, din amintirile pe care o să le uiți în noaptea asta pe fotoliu.

Scrisoarea I

Publicat pe de
Răspunde

Trebuia să scriu despre altceva, dar am ales să fac un ocol ca să scriu despre tine. Sincer, mi-am cam prins urechile în ce voiam să scriu anterior, așa că îți mulțumesc pentru pauza asta de care avea nevoie creierul meu. Aș fi putut să-ți scriu o scrisoare pe care să ți-o livrez personal în cutia poștală, dar am cam început să mă tem de ele. Unele nu sunt făcute să ajungă vreodată la destinatar, se pierd pe drum chiar dacă drumul e unul si(n)gur, motiv pentru care iată-ne aici în punctul în care am ales să-ți livrez scrisoarea în mod public.

Parcă așa a și început, nu? Povestind în miez de noapte despre cazul unei scrisori pierdute, asta după ce ți-am invadat liniștea apăsătoare și ți-au tresărit puțin cele patru camere. Apoi ne-am descusut iubirile. Împlinite, neîmplinite, la timpul potrivit, la timpul total nepotrivit, probleme dintr-astea existențiale printre care și teoria paharelor:

“Și crezi că vei fi pregătit când se va umple paharul? O să aștepți să dea pe afară. Apoi vei face rost de alt pahar pe care îl vei umple. Iar apoi o să te trezești cu zeci de pahare pe birou, într-o dezordine sufletească din care nu ai habar cum să iesi, vei fi ud tot că o să curgă și pe tine și o să te trezești că nu mai ai alte pahare pe care le poți folosi. Și nu vei putea pleca să cumperi altele noi pentru că există riscul să inunzi apartamentul, iar apoi tot tu vei plăti renovările, doar că în realitate plătești cu timpul tău, cu viața și libertățile tale.”

Cam multă filosofie în nopțile alea lungi, nu? Ce-i drept până la urmă, au fost cu folos. Recunosc că m-au și obosit de multe ori, mi-ai dat dureri de cap, dar ai noroc că țin la tine, oricât de “t” și “h” ești. Sper că acum te gândești la discuția aia aprinsă pe care hai totuși s-o uităm. Nu de alta, dar toți avem drăcușori de amiază care uneori de la oboseală, alcool și altele, tind să pornească un al treilea război mondial, lucru deloc de dorit.

Când am început să scriu aceste rânduri, am crezut că îmi va fi ușor, cât de greu poate fi să vorbești despre un prieten care îți este dator încă de la începutul prieteniei? Da, ai ghicit, despre “fructe, morcovi, vitamine” vorbesc. Să fiu sinceră, am început să urăsc ursul ăsta de când te tot aștept. Am să-ți cumpăr eu unul pe care mi-l voi dărui singură, doar așa ca să-ți șterg din păcate. Nu că n-ai avea destule, dar în ciuda lor, tot mi-ești drag. Și la urma urmei, cine e lipsit de păcate? Cred că și ăsta e farmecul prieteniei noastre, oricât ne-am răni uneori continuăm să fim legați ba de oameni, de circumstanțe, de bloc (asta pânâ plecăm la casele noastre cu tunel) plus de… prea multe amintiri, sentimente, nopți lungi, zile scurte, balcoane în care am ciocnit pahare cu vin, sticle întregi, goale, pline, vărsate în pat, versuri, muzică, chitară tristă, chitară veselă, Monalisa, nunți, rujuri mate, foret noire, telefoane lăsate pe la alții care scriu mesaje în locul tău, așteptări lungi și obositoare pe scările alea unde ți-ai sucit glezna, discuții pe care le-au auzit urechile tale, dar cu urechile altora, mesaje vocale pentru a îndulci spiritele sau inimile rănite… și lista e deschisă, iar tu ai libertatea de a o continua cum dorești. Vezi? S-au adunat prea multe, la fel ca și în cazul paharelor tale, doar că în teoria asta, avem la dispoziție o fabrică întreagă, iar liniile de producție funcționează non-stop, doar că să avem în ce vărsa toate amintirile care vor urma.

To be continued…

N-am terminat, dacă la asta ți-era gândul. Repede crezi tu că vreau să scap de tine. Ce-i drept, am mai vrut, dar doar pentru câteva momente, apoi m-am scuturat și mi-am revenit în fire. E despre atunci când zici tu că-ți pasă, că vai doamne cât ții tu la mine, dar mă uiți cu zilele și nu sunt prezentă în viața ta deși continui să fiu la o aruncătură de băț. Și când arunc bățul eu, îl arunc cam prost și când nu trebuie că vata de zahar e deja înfiptă-n alt băț. Ori spiridușul care îți bagă chitara în mentenanță vine în vizită. Și atunci, pentru ce să aruncăm aiurea cu bețe în stânga și-n dreapta consumându-le inutil, când tăcerea e și ea destul de prețioasă (și la fel de inutilă…)? Punând punct și la teoria bețelor, unul din momentele noastre de suflet sunt alea în care ori ne cerem iertare (discret că avem și noi totuși un orgoliu care nu-și permite răni prea mari) ori atunci când ne contrazicem pe un subiect anume pentru ca mai apoi să fim nevoiți să ne cerem iertare.

Aș concluziona acum dacă n-aș mai avea ce să spun despre tine, dar am prea multe de spus și atâtea care nu-și au rostul pentru a fi menționate, aduse aminte. Deși sunt multe întrebări care probabil necesită răspuns din partea ta, un lucru e cert și anume că fiecare om pe care îl întâlnim își are un scop bine definit în drumul nostru. Unii intră cu bocancii ăia grei pe ușa pe care întâmplător ai uitat-o întredeschisă, alții intră și fură și ultima suflare păstrată pentru chemările pe care nu le poți rosti cu voce tare. Mai sunt cei care iubesc cu palma deschisă versus cei care strâng pumnul brutal de teamă să nu te scape printre degete; cei despre care nu se cuvine nici măcar să-ți aduci aminte și cărora le-ai dori câtuși de puțin rău deși nu-ți stă în fire să dorești răul cuiva; și la final de tot ești tu – un fel de apus portocaliu aprins de la o țigară lăsată voluntar pe marginea unui pahar care dă pe afară de Cuba Libre în care ți-ai înecat amarul de atâtea ori pentru că nu ești maestru încă în ale surfului, iar teama de ape adânci e uneori prea mare ca să prinzi curajul necesar pentru a te avânta în larg. Necunoscutul te sperie (la fel și ceea ce cunoști deja), motiv pentru care decizi să fii (prea) cumpătat, iar din confortul unei pături fleece aruncată haotic pe nisipul unei plaje din Barcelona, aștepți. Și deși toată lumea se întreaba care-i scopul așteptării tale, știi că răspunsul nu mai are oricum nicio relevanță pentru nimeni. Iar asta e de bine, în tot tabloul acesta care pare desprins din finalul dramei “A walk to remember” – you’re like the wind (sometimes). You can’t see it, but it’s always there.

Filosofie nocturna

Publicat pe de
1

Am impresia că se oprește timpul în loc pentru cei care nu trăiesc, care se sprijină de cer în speranța că se destramă și că prin crăpătura aia minusculă, vor putea fura câtă viață pot. Și stau și mă întreb când s-a crăpat vreodată cerul pentru acele suflete îmbătate cu haos.

Sunt secvențe care nasc întrebări. Am mai fost pe aici pentru că mă simt acasă și totuși deja sunt alții în locul nostru care ne pun punct și o iau de la capăt prin noi. Trăiesc ce ai noștri n-au fost în stare. Arată la fel ca ei, ca noi doar că mai plini de viață, pesemne s-au sprijinit de cer cu toată puterea lor și au reușit să-l crape, fie au fost născuți să trăiască în ciuda altora. Și sunt mulți, ne asemănăm fizic într-atâtea privințe, zâmbetele-s la fel doar că nu sunt false, privirile nu sunt goale, iar întreaga lor ființă dansează pe piesa aia pe care noi n-am fost capabili nici măcar să îndrăznim să punem piciorul pe ringul de dans.

Ei sunt ce nu suntem noi, ne privesc pierduți neștiind cine suntem, neștiind că acțiunile lor din momentul X, ne sunt cunoscute. Am mai auzit și la alții povestea lor doar că acum o vedem prin ei, întocmai unui film care ne este povestit mai întâi ca mai apoi să-i dăm play. Și zâmbești. Încerci. N-ai cum să te bucuri, dar nici nu poți să te prefaci că nu ești mândru pentru că tu știi deja încotro îi poartă destinul. Dacă aș fi putut să-i spun tipei din tren că fix așa mama l-a cunoscut pe tata, în aceleași haine, cu aceiași cercei, în același tren… Dacă aș fi putut să-i spun fetiței cu codițe care zburda pe bulevardul din Sibiu, cea care purta aceiași rochiță vișinie ca mine – cea de acum 20 de ani, că viața n-o să-i fie atât de roz precum pare, că la un moment dat se va desprinde de trecut ca să se regăsească. Și va trebui s-o facă singură, de capul ei, fără ajutor. Va trebui să puna punct de atâtea ori încât o să rămână fără cerneală, se va învinovăți pentru niște greșeli care nu-i aparțin, va iubi fără să-și dea seama și o va face cu o pasiune atât de arzătoare care o va transforma în scrum. Va fi bine, cu inima puțin arsă pe la colțuri, dar cu sufletul intact. Își va da seama prea târziu, va încerca să repare ce s-a stricat doar că din aproape toate punctele de vedere, nimic n-o să mai aibă rezolvare. Numai din alt unghi; alt unghi în care a îngrămădit toată speranța pe care a învățat să n-o piardă pentru că știa ea -moare ultima chiar și atunci când pare că se stinge lent încă de la început.

Trebuie să mai învățăm de la noi, de la alți noi mai noi că de la cei vechi, le-am auzit și trăit deja pe toate și nu ne mai lăsăm surprinși nici de valuri nici de scrum. Trebuie să ne sincronizăm la haos, să îl simțim cum ne tremură în palme atunci când visurile ne scapă printre degete. Și strângem pumnii ca să ne doară. Dar să ne și păstrăm ultimele bucăți din noi care încă se mai zbat în scântei.

Nu mai doare, am învățat să mă temperez. Îmi calmez răbufnirile de când m-am regăsit. Le țin la foc mic ca să reziste. Și energia ia-o de unde nu-i că atunci când e destulă, n-o mai stochez. Am rămas fără memorie așa că trebuie să o consum pe toată din start.

Și iar… e ok așa, m-am obișnuit. La modul, fie ce o fi, pentru cei care știu că m-am născut fără parașută, la 11 grade sigur găsesc una care să mă aducă cu picioarele APROAPE de pământ. Zic “aproape” pentru că n-o să cad (sper eu) de la o înălțime prea mare încât să-mi împrăștii existența în toate cele patru zări. Am mai făcut-o, iar acolo la răspântia lor, nimic nu durează, iar eu vreau să durez; cel puțin atât timp cât există foi și cerneală. Și restul – doar că de restul nu sunt sigură căci uneori parc-aș avea două mâini stângi și bete pe deasupra.

Aș crede că timpul e inuman prin simpla lui efemeritate, diferența e că unii au învățat să-l stăpânească. Se țin bine de el, mai cu o secundă, un minut, o oră. Se țin cu aceeași îndârjire cu care se sprijină de cerul meu fragil care nu mai crapă. Și poate că ar crăpa dacă m-aș apăsa mai tare doar că cine se descurcă apoi cu atâta timp?

Nicicum nu m-aș mulțumi; asta pentru că m-am învățat cu nimic din prea multe si cu prea multe din nimic. “E un haos de contradicții” – este. Poate cel mai reușit haos pentru cei care și-l doresc, cei care au colac de salvare, însă pentru cei care nu… e mai greu. “Dar când de fapt a fost ușor?” Și are dreptate căci n-a fost vreodată facil pentru cei care au avut curajul să riște. Dar atunci când o faci, presupun eu în nerozia mea, că ar fi necesar să fi împăcat cu sufletul. Sau cel puțin cu o parte din el. Iar atunci vei fi ok cu totul și întru totul.

“Nimeni nu a îndrăznit să se joace de-a dragostea cu a lor inimă făcută zob și nimeni nu va avea tupeul să iubească o inimă zdrobită și incapabilă de a mai ferici pe cineva. Toți căutăm perfecțiunea în imperfecțiunile noastre și toți ne vedem viteji când de fapt ne dăm răniți doar ca să scăpăm cu viață din lupta pe care o purtăm în noi. Și atunci întreb dacă oare nu ne mințim pe noi înșine dându-ne drept distruși în fața propriilor autodistrugeri? Avem liberul arbitru atât de liber încât să-și permită a nu lupta? Ca și când n-ar lupta pentru sine, dar pentru alții? Și e pe atât de liber încât să se complacă într-un proces cu un singur final concludent din care nu reiese decât că ne temem de propria noastră persoană? Eu cred că nu, Cristina. Cel care fură din crăpătura cerului pe care îl are deasupra capului nu va fura cât de multă viață va putea; se va sinucide lent, dar sigur. Se va stinge sub falsul auspiciu al eului interior crezând că de fapt și de drept, cele mai mari și nobile războaie se dau pentru tine însuți. Și totuși, pentru tine n-a luptat nimeni azi. Nici măcar tu.”

Și așa dă-i. Dă-i înainte că înapoi ai mai fost și nu ți-a plăcut. Ai incercat din răsputeri să te mulțumești rezemându-te de cer în speranța că-l vei crăpa deși te cunoști și știi că nu ai atâtea putere în interiorul tău. Dă-i înainte că n-ai alte opțiuni la îndemână și mai bine să-ți pară bine că ai luptat și n-ai învins decât să te plângi că ai stat pe margine și doar te-ai întrebat ce-ar fi fost dacă ți-ai fi folosit cele 20 de secunde de curaj nebunesc. Dă-i înainte și nu te mai lamenta că nimeni n-a luptat vreodată pentru altul deși cu toții părem deseori c-o facem.

Iar pentru că am uitat să-mi închei filosofia care nu se bazează pe nimic altceva decât pe o nedefinită polologhie cu sinele sau cu alți buimăciți, te-aș ruga să nu te ierți pentru “curajul” de a renunța înainte de prima încercare. Doar așa; poate la tine s-o desface parașuta sau o pluti colacul de salvare. Doar așa ca și când ai reușit să crăpi cerul și ai ciupit pe nedrept măcar un pumn de viață pe care nimeni altcineva nu va îndrăzni să-l trăiască în locul tău.

Pentru ultima dată, eu am încetat să las scenariile mele să fie jucate de alții fără drepturi de autor. Măcar o dată aș prefera să îl am în față pe alt eu fără să-i citesc viitorul plin de reușite în trecutul meu defectuos. Măcar o dată.

După acest moment, totul a fost mai ușor. Și nu doar în viață. În tot.

Amețeli

Publicat pe de
Răspunde

Timpul stă în loc și totuși aleargă grăbit, pe marginea de sud a orei în care ne-am văzut, întâmplător sau poate nu, niciodată n-am știut sau chiar n-am vrut. Și totuși am început să alerg în tandem cu el, să-l prind din urmă de teamă să nu mă prindă el, cu ghearele lui în mreje, vrăji sau alte minuni.

Necunoscuți pierduți în cunoscut, tăcuți în fața lumii surde, absurzi în fața raționalului, ne-am căutat fără să ne găsim și ne-am găsit când nu ne-am întâlnit. Nici fizic, nici moral, doar anormal, irațional. Cine e omul care trăiește în normalitate pretinzând că empatizează cu agitația și nebunia lumii? Cine ești tu care te uiți peste umăr privindu-ți pașii rătăciți în trecut?… firesc de mândru, de corect, ancorat printre fantasme, dar discret să nu fii judecat pentru ce-ai fost, ce-ai avut, ce n-ai știut, dar ai fi vrut.

Și cine sunt eu? că nu mi-e teamă să te întreb. Cine sunt pentru tine, pentru X, pentru Y? Dar chiar contează ori e irelevant? Ce ți-am spus azi va mai conta peste cinci ani? Va conta că te-am mințit sau că te-am ales cu inima și cu cea mai pură sinceritate dintr-o mulțime definită de falsitate? Zâmbetele sunt prezente pe chipul lor, dar nu sunt ale lor, reale, brute, sincere. Ei zâmbesc pentru tine, să nu fii niciodată nevoit să le vezi adevăratele grimase. Și te-aș întreba de câte ori ai cuprins falsitatea lor cu brațe tremurânde, încercând să fii acolo pentru ei când niciodată ei n-au fost pentru tine. Și te-aș mai întreba de câte ori ai fost și tu falsul din mulțime? De câte ori am fost și eu…

“Ai zile pe care pur și simplu vrei să le dai uitării?”mă întrebase ascuns după cartea care îi bloca privirea. M-am încruntat. Aveam oare? Mai degrabă aș uita parfumuri, miresmele alea îmbătătoare care la o adiere blândă a vântului te cuprind și te aruncă înapoi spre trecut. Aș uita cuvinte și intonațiile unor voci care m-au destabilizat cândva, aș uita zâmbete, priviri, oameni cu totul. Aș uita totul până la lacrimi. Pe ele nu că au curățat cândva toată mizeria din suflet.

M-aș uita până și pe mine câteodată, greșelile pe care le-am facut și care sunt dosite în sertarul ăla plin cu amintiri care NU. Nu umblăm acolo, nu deschidem, nu găsim cheia. Nu, nimic. Doar trecem pe lângă el, ne mai uităm din când în când să ne asigurăm că e tot închis și atât. Când va fi momentul potrivit, vom avea habar. O să avem curaj fără să-l căutăm. O să facem rost de o parașută sigură cu care să sărim din avion.

“Și dacă nu se deschide? Nu poți să știi niciodată.” Dacă nu se deschide, vom fi fericiți. Am încercat. Nimic nu e imposibil pentru cei care încearcă. Indiferent de cum, de când, de unde. Aș spune că sigur vom reuși, aș spune că va fi bine la fel cum mi-ai spune și tu povești despre lună și stele. Și le-aș crede; le-aș crede pe cuvânt, nu m-aș îndoi de ele, poate chiar și cu inima îndoită tot aș trece peste micile erori, iar asta pentru că revenind la cine suntem noi, răspunsul ar fi același: nu contează. Nu va conta pentru nimeni. Am putea fi noi, am putea fi vechi, falși, dar adevărați în fond. Iar fondul e subtil, e despre cum suntem atunci când nu ne vede nimeni, vulnerabili unul în fața celuilalt căci în vulnerabilitate stă creativitatea. La fel și rădăcinile singurătății, bântuiți de himerele dreptății.

“Cum se simte vulnerabilitatea?” Sună ca adevărul și se simte ca și curajul. Nu sunt confortabile niciodată, dar nici nu le considera slăbiciuni. Se simte bine atunci când nu te simți rău. Se simte rău atunci când te simți bine. Te învârte pe toate părțile, te trezește la realitate și te adoarme la loc când te lași moale în brațele… brațele alea care știu să cuprindă fără să mintă; sau care te mint, dar ți-este bine acolo. Știi că e complicat, nu? Nu ai idee de unde vii, încotro te îndrepți, dar e ok, nu ai nevoie de hartă când te bazezi pe instinct.

“Te-am zăpăcit, nu?” Puțin, am capul vraiște și inima la fel, dar pe undeva pot să găsesc o cale de împăcare între ele. Nu știu unde, dar promit că o voi găsi, iar atunci o să îmi împac toate fantasmele amorțite. Răspunsul la întrebarea nedescoperită e tot pe acolo, între cele patru zări, răspântia lor. Voi avea de umblat pe cărări necunoscute. Poate că voi deschide și sertarul. Poate e pe acolo, deși nu am curajul necesar momentan pentru că nu m-am născut cu parașută. Am să-ți răspund la întrebarea aia când vei uita ce ai întrebat. Am să-ți răspund la timpul potrivit după ce-mi voi răspunde eu mai întâi.

“M-am amețit cam tare.” Și e ok. E reciproc. Doar în amețeli ne găsim echilibrul. Învârți stiloul pe hârtie amețit de haos, verși bucăți din sufletul tău dărâmat peste lumea agitată sperând că vei descoperi prada. Comunici idei, sentimente, informații, te predai chiar tu în fața extazului îndreptat spre bine, spre frumos. Asta îți îngăduie să taci. Și totuși îmi vorbești…

“Pentru data viitoare, găsește-te. Pe tine, mai apoi pe mine. Răspunde-mi la întrebările pe care nu le cunoști și întreabă-mă ce nu vrei să aflii. O să-ți răspund. Printre picături.”

Peste ani. Până azi.

Publicat pe de
Răspunde

Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Poate una bună de care îmi voi aminti cu drag, poate una pe care o s-o blestem din tot sufletul.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Am să uit micile detalii despre tine, poveștile pe care mi le spuneai sub clar de lună pentru a te ancora în mine.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Tu o să pleci într-acolo unde marea se îmbrățișează cu linia orizontului. Ai să te avânți fără teamă spre necunoscut pentru că te învelești cu tot întregul lui ca și cum îți aparține.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Lumea o să te uite, lumea o să mă uite. Alți pași îi vor șterge pe ai noștri, altcineva va plânge pe perna pe care tu obișnuiai să-ți verși amarul. Ei nu ne vor afla. Nici pe noi, nici povestea noastră.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. O să vreau să uit de tine pentru că lipsa ta o să doară prea tare, pentru că mă vei condamna să trăiesc singură, pentru că nu mă vei avertiza când vei pleca ci pur și simplu o vei face.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. O să urăsc unele melodii pentru că-mi vor aduce aminte de tine și nu vreau să retrăiesc aceleași amintiri la nesfârșit. Retrăirile duc la degradare, iar eu vreau să te păstrez întreg în minte cât și în inimă.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Și o să-mi lipsești ca acea ultimă piesă de puzzle fără de care nu-ți voi putea completa portretul. O să-ți uit trăsăturile chipului, dar niciodată pe ale sufletului.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Te voi căuta în alte persoane și voi începe să le număr. 1, 2… poate 3, dar 4 îți seamănă cel mai bine. Și știu că oamenii nu sunt făcuți să înlocuiască alți oameni și cu toate astea te voi căuta pe aceleași străzi, în alți oameni pentru că-mi va fi dor.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Și îți voi scrie versuri pe care alții le vor citi când noi nu vom mai fi. Și probabil or să se întrebe despre cine, despre ce. Și vor rămâne cu întrebările pentru că răspunsurile se vor ascunde în trecutul prăfuit de vreme.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Și nu te voi povesti cu nimeni pentru că vreau să te păstrez doar pentru mine; știu că sună egoist, dar pe anumiți oameni merită să-i păstrezi doar pentru tine.
Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Dar până atunci avem prezentul, deschis ca o carte în fața noastră, pe care îl parcurgem filă cu filă, capitol cu capitol până la ultima pagină.

Dar până atunci, azi.
Până atunci, azi trăim prezentul, ancorați unul în realitatea celuilalt, creându-ne amintiri pentru anii care vor veni.
Până atunci, azi mi-am propus să te descopăr în cele mai mici detalii; te descopăr prin poveștile pe care mi le spui seară de seară în balcon, sub clar de lună, sub cerul înstelat sau atunci când norii grei se adună.
Până atunci, azi nu plecăm nicăieri; nici spre marea albastră, nici spre orizont. Azi rămânem acasă, departe de lumea dezlănțuită.
Până atunci, azi nu ne uită nimeni, nici noi nu ne pierdem unul de altul pentru că suntem ancorați în lumea pe care am construit-o împreună. Azi nu avem nevoie de nimeni să ne cunoască poveștile. Se oglindesc reciproc și se completează una pe alta, iar până la capitolul final mai avem o viață și încă un pic.
Până atunci, azi nu mă doare lipsa ta pentru că te țin aproape și mă învelesc în tot necunoscutul tău ca și când îmi aparține acum și pentru totdeauna. Azi nu vreau să te uit, să te pierd printre rânduri.
Până atunci, azi te ascult și te cânt; în gând, cu voce tare, în șoaptă, cum pot, cum mi-am învățat inima să te simtă. Și ți-aș pune sufletul pe repeat de la asfințitul soarelui până în zori de zi când ne vom revedea.
Până atunci, azi suntem întregi, avem puzzle-ul complet și nu ne lipsesc bucăți. Suntem compleți într-o lume devastată de haos, o lume care nu știe conceptul de întreg, o lume care se prăbușește pe marginea de sud a orei, care nu are habar cum să se salveze de la nemurire nici dacă ar primi instrucțiuni clare. Și până la urmă, de ce am vrea să fim nemuritori? să fim dependenți la nesfârșit de haos?
Până atunci, azi sunt mai conștientă cum nu am fost vreodată de faptul că oamenii nu sunt făcuți să înlocuiasca alți oameni. Azi nu îți caut chipul în fiecare margine a firii pentru că azi căutarea duce la degradare. Poate mai încolo, peste ani și ani, când voi privi în jur și nu te voi găsi niciunde. Atunci voi începe să număr necunoscuți, în speranța că într-unul din ei vei fi tu; alt tu – cu un puzzle nou, căutând acea bucată lipsă pe care ai încercat să o găsești în cele mai întunecate cotloane ale minții tale.
Până atunci, azi îți voi scrie versuri. Pe unele ai să le citești știind că sunt despre tine, pe altele le vei citi întrebându-te despre cine sunt, iar altele nu le vei citi niciodată pentru că nu trebuie să știi tot despre ce simt și cum simt. Și e mai ok așa, să trebuiască și tu să te înfășori în necunoscutul meu.
Până atunci, azi rămâne la fel. Tot n-o să te povestesc pentru că vreau să rămân o egoistă la capitolul ăsta, vreau să te păstrez doar pentru mine pentru că lumea n-are niciun drept să-ți cunoască sufletul așa – limpede și totuși întunecat, întunecat și totuși luminos.

Peste câțiva ani o să-mi rămâi amintire. Până atunci, azi nu. Și nici mâine. Poate că niciodată. Poate o să-mi consum unele pasiuni cu trecerea timpului pentru a face loc altora. Suma viciilor trebuie să rămână constantă. Așa suna cândva un cântec vechi pe care n-ai să-l găsești pentru a-l asculta.

Cuvinte înainte și înapoi

Publicat pe de
Răspunde

Stau cu privirea spre tavan și mă gândesc dacă oare cuvintele se pierd pe drum. Și dacă se pierd, încotro o iau? Cum își vor găsi drumul înapoi? Oare vor să mai fie găsite? S-a schimbat lumea asta, a luat o formă ciudată și nu-mi place. Vreau altă formă, una în care să pot fugi spre tine știind că la primul unghi, ne vom intersecta sufletele. Aș vrea o formă mai docilă, care să nu-mi mai scape din lesă și să mă târască unde vrea ea. O formă mica, pe care pot s-o bag în geantă ca pe un breloc. Și mai vreau un cer atent care să nu uite.
Și mă gândesc că viața ar fi mai frumoasă dacă ar fi ca o clătită pe care o poți umple cu ce vrei tu.
Vrei Nutella? Pui Nutella.
Vrei nucă de cocos? Pui nucă de cocos. Dar viața pare a fi mai mult o mâncare semipreparată, cineva a ales gusturile în locul tău. Și tu ce poți face? Nimic, ”ori te pleci, ori te rupi”, cum spunea un necunoscut. Eu nu vreau să mă supun pentru că am chef de-o revoluție. O să-mi suflec mânecile și o să încep să plămădesc lumea exact așa cum mi-o doresc, sub forma pe care o vreau, cu un singur unghi din care dorințele și visurile pe care le am nu au încotro s-o apuce greșit. Doar spre mine. O formă care va prinde înlăuntrul ei toate cuvintele care au zburat înainte și-napoi pe marginea orei. O să meargă totul ca prin magie, iar eu nu îmi voi mai petrece nopțile privind acest tavan. De câte ori nu mi-a ținut companie și câte vise am agățat de el… Stau acolo, atârnate, așteaptă să le culeaga cineva. Și eu le-aș culege dacă aș avea habar în cât timp se coc. Strugurii se culeg în septembrie, măslinele în noiembrie. Dar visele mele când? Poate am semănat greșit, poate nu am avut suficient soare, dar e atâta timp de când aștept și nu crește nimic. Copacul viselor mele nu vrea să dea roade.

Știi, în momentul în care am scris-o, nu m-am gândit deloc la tine. M-am gândit la mine și la tavanul îngreunat. Am scris-o pentru că voiam să adun toate cuvintele pe care le-am pierdut din cauză că nu le-am spus la timp. Ai idee câte sorți s-au frânt pe drum din cauză că nu au vorbit la timpul potrivit? Ai idee câte am pierdut fiecare tăcând pe marginea acelui sfert de oră, înecați în liniștea pe care doar noi o auzeam? Am scris neștiind ce vreau să zic și am terminat-o neștiind ce am zis. Se spune că așa se scriu scrisorile. Și se mai spune că ele niciodată nu ajung la destinatar, ci ard printre rânduri. Ceea ce e ok. Dă-i foc.
Asigură-te că nu ai să te îneci și tu în povestea mea, că fantasmele apuse ale trecutului tău nu te vor prinde niciodată din urmă. Asigură-te că fugi mai repede ca ele, asigură-te că te simți mai viu decât ești. Asigură-te că viața ta nu e doar un cântec pe care îl asculți o singură dată pentru ca mai apoi să-l dai uitării. Și mai asigură-te de faptul că nu reprezinți un one-hit wonder. Fă-ți un playlist de amintiri care nu dor și ascultă cum îți cântă în șoaptă trecutul ăla fain despre care mintea ta nu-ți trezește remușcări. Trecutul ăla cu care ești împăcat. Trecutul ăla vindecat de  cele 5 răni ale sufletului.

După asta, dă-ți răgazul să mai visezi din când în când. Să mai trăiești pentru tine ca apoi când ajungi la linia de finish al unui capitol, să îți răspunzi printr-un zâmbet larg la întrebarea „a fost cu folos?”. Poate că aia-i fericirea. Atunci când stăpânești și munca și dragostea. Atunci când te împaci cu hotărârile tale, cu efortul tău, cu timpul tău. Nu o căuta de te îndoiești de existența ei pentru că nu poți valorifica ceva îndoindu-te. Dar astea sunt păreri și părerile unui suflet oarecare nu-s de urmat orbește. Eu doar vorbesc ca să nu tac pentru că-mi place să îți povestesc despre ce e în lună și în stele, chiar dacă nu cunosc cu exactitate, dar am fost de câteva ori printre planete și comete cu gândul, pierdută la pas prin ochii tăi, trecând dincolo de cerul senin al dimineții, pășind timid pe urmele dorului nemărginit rătăcit spre Calea Lactee, iar mai departe de acolo, rătăcit prin infinit.

Și revenind la începuturi, pune punct. Pune punct pentru că eu n-am putut să-l pun și-am lăsat cuvintele să se scurgă printre rânduri, inundându-mi hârtiile – din plicul rătăcit – cu emoții pe care le-am aruncat acolo ca tu să-mi asculți glasul copilăriei, glasul ființei rătăcite între cele patru zări, răspântia lor; ce se aude dincolo de fereastra ta atunci când nu se aude nimic, atunci când toamna îți miroase a ploaie de vară, când cafeaua cu lapte s-a răcit, când ai uitat drumul către casă căutând Venusul pentru a primi răspunsuri la ceea ce credeai că știi deja.

Sper că nu s-a așternut prea mult praf peste gândurile mele. Sper că le-ai găsit, le-ai citit și le-ai pus bine departe de ochii curioșilor. Sper că știi de ele la fel cum și eu știu de tine. Și sper că te ții bine atunci când cineva se va gândi la tine ca la o stea desprinsă din propriul tău întreg și dusă în întunericul fără sfârșit. Și aș mai spera la un răspuns posibil de felul său prin natura întrebării, formulată printre rânduri, discret de incoerent, dar dacă răspunsul meu este posibil, atunci orice alt răspuns ar fi lipsit de sens. Iar dacă nu-l găsesc, promit că voi schimba întrebarea.

Cuvintele mele s-au pierdut pe drum. S-au desprins din frazele cu sens și s-au preschimbat în forme lipsite de înțeles. S-au pierdut atât de departe în larg, încât au fost înghițite și înecate în valuri de emoție. De le găsești, păstrează-le. Au fost scrise chinuit, cu litere buchisite pe genunchi, în cele mai întunecate cotloane ale minții mele. Au fost tremurânde la auzul unui singur nume, dilatate în timp și spațiu ca pupilele îmbătate cu iubire, față în față cu iubirea și cu necunoscutul. Cuvintele mele nu știu teoria dreptății, nu sunt lipsite de greșeli, nici n-au fost dresate să se aleagă din gândire încât să sune coerent. Cuvintele mele se plimbă înainte și-napoi, pe marginea de sud a orei, pe marginea de nord a lumii împărțite fix la doi. Cuvintele mele nu se aud niciodată în liniștea nopții surde, nu-ți povestesc povești de adormit copii, dar nici istorii de trezit adulții. Ele nu vor să rănească, nici să te facă să-ți dorești să le mai auzi vreodată. Extazul în fața binelui, al răului, al frumosului, mă fac să tac pentru că a nu-ți reda imperfect perfecțiunea văzută prin ochii mei – sufletul nu știe să vorbească, el doar simte, uneori indecent, alteori constrâns de regrete, de suferință. Și-ar vrea mai mult de atât, dar n-a dat bacul în amor, ba chiar a rămas repetent, arzând tot mai mult cu fiecare zi consumată, transformată într-o lecție despre moralitate. Și oare e drept că unii primesc zilnic lecții noi de la soartă, pe când alții primesc coronița de-a gata?
Cuvintele mele sunt așa, încotro și niciunde, oricând și niciodată, iar de tu vei înțelege ceva, înseamnă că într-o proporție infimă, cuvintele mele au ajuns în brațele tale.

*the intimacy of being understood*

Ziua Joi

Publicat pe de
2

Azi e joi, dar nu e despre noi. E despre 17:02 și ce se întâmplă la A. când suntem la 22. Azi e despre visele care se împlinesc atunci când pașii mei alerți se sincronizează cu lipsa ta de direcție. Și tot azi e despre soarele ascuns în priviri, ascuns după clădiri, ascuns în nori, tot mai sus de noi. Despre cine suntem când nu ne ascundem; fraze aruncate din suflet pe buzele noastre atunci când vorbim fără să ne auzim.

Ce am lăsat în urma noastră în ziua joi și ce-a vrut ceasul să ne spună? Oare băusem prea mult prosecco la masa din colț, pierdută printre cuvintele care zburau înainte și înapoi pe tabla cu confesiuni?
A mai trecut un timp de atunci și încă mai tresar ca și când a fost ieri. Sau poate chiar a fost și e joi în fiecare zi, iar eu nu mai găsesc sensul cu dublu sens al orelor târzii când nu știu dacă să te mai aștept, dacă pleci sau dacă vii. Am început să număr stelele, mașinile, un 3 repetitiv care apare zi de zi pe marginea liniștită a serii, din locul în care m-ai lăsat până în locul unde am agățat grijile în cui și le-am dat uitării.
În ziua joi m-am schimbat și-am început să te iubesc puțin mai mult, poate pentru că era o primăvară în iarna care ne-a înghețat sau poate pentru că-mi plăcea să te ascult.
După atâtea zile joi, mă vei găsi tot acolo, dar nu azi și nici mâine. Probabil joia viitoare dacă nu… dar dacă da? Eu nu te voi căuta decât cu gândul pentru că privirea mea te-a găsit și te-a furat, te-a răpit și te-a păstrat într-un sertar nou, un sertar curat ce-ți poartă numele în zilele de joi la A. la 17:02, la numărul 22, pe strada ta, pe strada mea; cu soarele în priviri, ascuns după clădiri, ascuns după ploi, dincolo de nori, departe de noi.

Te-ai gândit că nimeni nu va cunoaște povestea zilei joi? Că nimeni nu ne va găsi urmele pe asfaltul ud, murdărit de doruri căzute la pământ, călcate în picioare, purtate de vânt? Sau că am creat povești pe care nu le putem povesti, pe care nimeni nu le va ști. Rămân între patru ochi ca patru zări, răspântia lor, păstrate de suflet la interior, aruncate pe foi ca peste un timp, când dăm ceasul înapoi să îmbătrânim amândoi. Cu pixul pe hârtie, cu palmele tremurânde, iubiri ascunse în cuprinderi calde și blânde.

La A., joi, 17:02, la numărul 22, a fost o primăvară în iarna noastră, cu soarele în priviri, ascuns după clădiri, ascuns după nori, tot mai sus de noi. Alergam după un latte, uitând să-mi număr pașii, neștiind unde te găsesc când florile înfloresc. Și nu-mi aduc aminte ziua, nici luna în care ne aflam, doar spectacolul nocturn, o piesă rulând în fundal, rememorând traiectoria unei stele căzătoare pierdute într-un ocean. Am mai trecut de atunci pe acolo și încă trec și acum, nu mai întreb cât este ceasul, nu mai caut să-mi adun emoțiile, iar dorințele nu mai sunt prăfuite, împrăștiate pe pământul ud. E doar zaț la fundul ceștii când nu mai știu dacă plec sau mai rămân. Și nu mi-e dor de tine pentru că te am cu mine acasă, te am gând, te am pe pernă, în toată galaxia și ființa, de la capătul străzii până în cealaltă extremă.

Și nici cerul nu mai plânge în ziua joi, la A. când orologiul bătrân bate ora 17:02, când ne întâlnim cu soarele în priviri la 22, când suntem noi, când nu ne ascundem după degete, când norii nu mai varsă ploi. Când suntem noi la A. în ziua joi.

17:02 la numărul 22.

Cu somnul in ochi

Publicat pe de
1

Am pierdut multe nopți și mi-am dat seama că pe aici n-am mai trecut, deși mi-am lăsat în mod constant gândurile în drafturi care sper că într-o zi vor fi publicate. Momentan le las să se odihnească pentru că nu au acumulat maturitatea necesară pentru a fi scoase la lumină, dar cu fiecare noapte care trece, pe măsură ce eu rămân fără vlagă, ele continuă să se hrănească, să crească și să devină acele povești care merită să fie povestite publicului.
Ce s-a schimbat din aprilie până acum? Totul. Viața în sine, planurile de viitor, o parte din oamenii pe care obișnuiam să-i am în preajmă. Am schimbat și decorul pentru că prea mult îmi aducea aminte de trecut, iar eu când vreau să uit, o iau la pas grăbit.

Majoritatea oamenilor se gândesc la ce vor lăsa în urma lor când vor înceta din viață, dar oare câți dintre noi ne-am gândit la ce lăsăm în urmă cât trăim?

Îmi aduc aminte de câțiva oameni pe care i-am  întâlnit de-a lungul celor 28 de ani. Pe unii îi țin minte după chip, după nume sau după poveste. Pe alții însă nu. Nu pot să-i rețin și nici nu vreau; dar sunt totuși recunoscătoare pentru învățăturile primite de la viață, prin intermediul lor. Până la urmă, orice regret vine la pachet cu o lecție. Te-ai putea întoarce iar și iar la persoanele care nu fac nimic altceva decât sa te răneasca, dar ai decis să le lași în trecut. Asta înseamnă putere.


După fiecare accident emoțional, am ales să fug pentru a mă împăca cu mine însămi: eu cea fără experiență de viață versus noua eu – cea cu o experiență în plus și cu lecția învățată.
„Într-o zi am să iau primul tren sau avion la ora respectivă și am să plec oriunde de una singură. Am să las toți oamenii și problemele în spate și am să mă las purtată de vânt. Am să-mi ascult inima și am să cobor în locul ales de ea, unde nimeni nu mă cunoaște și unde voi fi eu însumi. „
Și nu e ușor. Trebuie să lași de la tine pentru a accepta că ai greșit, că te-ai lovit de perete și te-a durut. Dar îți va fi de folos pe viitor (sau așa ar trebui în mod firesc, deși sunt unii care continuă să cadă și cu morala poveștii în brațe).
Acesta a fost și motivul pentru care mi-am găsit refugiul în alt oraș. Acesta și faptul că am avut de mică libertatea de a alege încotro vreau să o apuc în viață, fără să mi se reproșeze că probabil nu iau întocmai deciziile cele mai bune. Dar sunt visurile și rănile mele deopotrivă și trebuie să le dau de capăt sau măcar să mor încercând.

Am ales să las întotdeauna în urmă ceea ce consideram că mi-ar putea face rău în prezent, drept urmare sunt ceea ce sunt astăzi. Oamenii care nu trăiesc în trecut, au mai puține regrete. Ceea ce e de bine pentru că nu poți să îți trăiești ziua de azi cu adevărat dacă te gândești la ziua de ieri. Seneca spunea că nu are rost să-ți amintești suferințele. E și normal, pentru că de ce ai alege să te întorci într-un timp în care ai fost nefericit? Învățăm. Învățăm și mergem mai departe cu curaj.


Bun… Și acum că trecutul e trecut și ne-a arătat o cale mai „dreaptă”, încotro o vom lua pentru a evita alte dezamăgiri?
„Acolo unde ne poartă gândul, instinctul, pașii. Spre acel acolo unde știm că vom putea regăsi un zâmbet de care ne-a fost dor, pe care am vrut să-l prindem în palme și să ni-l întipărim pe buze pentru a ne aparține de azi întotdeauna. Într-acolo unde știm că vom găsi ceea ce am căutat de multă vreme și deși era la îndemână, ne simțeam greoi când încercam să ne aplecăm pentru a-l ridica de la pământ. Cumva timpul s-a întors de partea mea. Am prins puteri, curaj. M-am desprins de toată greutatea pe care o purtam pe umeri și în minte pentru a putea ridica fericirea de jos. Și se merită? Da! Cu fiecare clipă.

Pentru că zâmbetul e fericirea care se află chiar sub nasul tău. Pentru că o poți întâlni la colț de stradă la exact 17:02. Pentru că poate mirosi a soare, a flori de primăvară și a latte. De fapt, asta poate fi chiar salvarea celor care se află într-o criză existențială sau importantă: o cafea cu mult lapte și fără zahar, pregătită în așa fel încât cei care o beau să se simtă mai spirituali; nu există nimeni care la ieșirea din cafenea să nu se simtă mai siguri pe sine, mai frumoși decât erau la intrare.

P.S: Zâmbesc și acum. Mulțumesc!

Jurnal de carantina. Ziua X

Publicat pe de
Răspunde

Povestea s-a terminat într-o primăvară. Sau a început. Depinde doar din care perspectivă privești, depinde cine îți relatează evenimentele lui 2020 – în care luna ianuarie a fost mai vie decât celelalte luni ale anului. Timpul s-a oprit în loc pentru ca Pământul să-și tragă răsuflarea. Alergase mult prea mult la maraton, motiv pentru care o pereche de ochi oblici a luat inițiativa să-l ajute. Mai întâi unul, apoi doi, cinci, zece, o sută, o mie… primul milion; în fine. Am pierdut numărătoarea. Sau n-am pierdut-o, dar nu mai țin cont de ea. Nu mai țin cont pentru că am obosit și eu să tot adun.

Acum număr orele petrecute într-un platou de filmare. Ar trebui să intrăm în Guiness Book pentru filmul cu cea mai lungă distribuție, mai precis în jur de 7 miliarde de actori. Nu vom fi nominalizați nici la Berlinale, Oscar, Cannes, nu vom primi vreun Glob de Aur și nici nu vom aplauda la final. În filmul ăsta, mulți dintre noi s-au îmbolnăvit de la oboseală și au murit. Restul care am rămas în picioare, jucăm cum putem, de acasă. Scenariul este agasant, ne pune în dificultate. E greu să stai departe de cei dragi, să nu-i poți îmbrățișa. A trecut ceva vreme de când nu mi-am văzut prietenii, dar ăsta e dezavantajul meseriei, mai ales când joci într-o producție de asemenea amploare. Nu știu dacă ați apucat să vedeți trailerul, dar dacă dați un search pe Google cu Contagion 2011, ar trebui să vă apară. Da, știu, a durat cam mult. Inițial era vorba să jucăm în 2012 după alt scenariu din 2009, dar mayașii n-au avut buget. Nici acum n-avem, dar toate statele au făcut împrumuturi și eforturi considerabile ca să dăm startul acestui proiect.

Acum să vă povestesc puțin despre rolul meu. 2020 a produs câteva schimbări în viața mea. Toate activitățile de care eram dependentă au fost puse pe pauză. Stop cadru. Toți oamenii de care eram dependentă s-au retras la casele lor. Deplasări? Zero. Concerte? Tragem linie. Pare sfârșitul și se simte. Zâmbești, speri, crezi că mâine va fi mai bine, că te vei urca în mașină și vei ajunge la mare. Dar nu se va întâmpla. Și decât să te îmbeți cu apă rece, mai bine bei direct vodka.

Acum Tom și Jerry s-au împrietenit și se uită împreună la Netflix, Rapunzel s-a tuns, iar Cenușăreasa și-a găsit pantoful în timp ce își făcea curat prin casă. Nu mai iese noaptea după prinți fermecători, deși ar putea completa o declarație pe propria răspundere. Dar unde să mearga? Balurile s-au anulat. În aceeași notă, toate visurile s-au îndeplinit. Philes Fogg pornise acum câțiva ani buni într-o călătorie în jurul Pământului. Avea un plan elaborat. La un moment dat, în călătoria lui, a întâlnit-o pe Romy. S-au îndrăgostit, iar acum stau izolați pe undeva. Fogg nu mai știe ce va face sau dacă mai face ceva. Călătoriile sunt și ele pe lista neagră. Pare că ăsta a fost Destinul. Să pornească la drum în necunoscut pentru a o cunoaște pe Romy. Un început reprezintă sfârșitul unui capitol, trebuie doar să înțelegi și să te resemnezi.

Din rolul meu învăț să descopăr oamenii și să mă descopăr implicit și pe mine. Învăț să trăiesc ca în copilărie, din nou. Mi-e frică? Poate că da, dar mai degrabă mi-e dor de normalitate. De ceea ce am considerat că e normal să trăiești. Mi-e dor de oameni, de priviri care comunică fără să spună prea multe. Mi-e dor de îmbrățișări și e unul din cele mai întunecate coșmaruri. Ia-mi îmbrățișările și îmi poți anula existența. Oamenii nu sunt făcuți să trăiască singuri. Suntem dependenți de alți oameni. Suntem dependenți să respirăm aerul nefiltrat, chiar dacă e poluat. Suntem dependenți să ne zâmbim cu gura, nu doar cu ochii. Suntem dependenți de a ne împreuna mâinile fără paravane din latex. Suntem dependenți ca cineva să ne șteargă lacrima de pe obraz, nu să fie absorbită de o pânză care acoperă orice emoție. Suntem făcuți să fim liberi și să trăim o libertate neîngrădită.

Nu va dura prea mult. Pentru unii dintre noi, deja nu mai durează. Oamenii au început să sfideze autoritățile, normele impuse. Și nu-i condamn. Suntem învățați să trăim liberi. N-am greșit atât de mult încât să fim pedepsiți așa. Pauza ta, dragă Terra, îți omoară viața, pe noi. Înțeleg că ai obosit, dar te rog să începi să alergi din nou la maraton. Alergăm și noi cu tine că tare ne lipsește mișcarea. Dacă pe noi ne închizi, tu din ce mai trăiești? Ai două variante: ori simți freamătul nostru și te încarci cu emoție, ori te inunzi de la atâtea lacrimi și ne plângi de milă.

Noi am ales să stăm acasă. E rândul tău să alegi cum vrei să trăiești. Noi, locuitorii și prietenii tăi, ne-am învățat lecția și te iubim.

La finalul acestei experiențe, vom trage linie. Credem că dincolo de porțile platoului de filmare va exista ceea ce noi cunoșteam că e normal, doar că orice rol pe care îl jucăm în viața asta, lasă amprente. Ne marchează. Ne vom întoarce la normal, dar o să trăim mai profund, mai dependenți de comuniunea în care trăim. O să apreciem altfel timpul, sănătatea, liniștea casei, traficul, întâlnirile cu cei dragi.

Ne-am schimbat și continuăm să o facem.

Martie, 2020. #acasa

Publicat pe de
Răspunde

Vezi cerul ăsta? E atât de mare, și totuși, sub el ne-am găsit noi și suntem împreună.

E trecut de miezul nopții și undeva în noiembrie se dizolvă răceala tristeților tale. Multiplele amintiri se cațără în toi de noapte pe pleoapele intacte, agită spirite legate și înfocate, deznoadă gânduri și simți cum începi să dezlegi enigme în ochi care nu ți-au scormonit niciodată setea din privire sau trecutul pe care îl strângi în brațe ca pe o perna pe care îți culci capul în nopțile ploioase. Lunile te sufocau, oful tău căuta acalmia, răstimpul de liniște și potolirea. Îți treceai mâinile sălbatice prin furtuni și amețeală; după atâtea frământări, repaos.

Noiembrie, apoi Decembrie. Rece, cald, rece din nou. M-ai luat de mână și ne-am închis în baie. Ai fi vrut să-mi spui mai multe, dar cuvintele rămâneau înecate într-un ocean de gânduri în care nici măcar tu nu te-ai fi avântat:

„Adevărul e că fiecare luptă pentru el. Cele mai nobile războaie sunt cele purtate pentru ceilalți, pentru că știi că există forța unui ideal pur, și nu a unui interes. Pentru mine n-a luptat nimeni, astăzi.” Mi-am lăsat privirea în pământ pentru că aveai dreptate, deși noțiunea de război contura în mintea mea o cu totul altă poveste. N-am știut ce să-ți răspund, așa că am lăsat fumul de țigară să se risipească în aer.

Ianuarie s-a scurs lent, mult prea lent pentru a-mi putea lua gândul de la tine. Mi-aș mulțumi pentru faptul că am învățat cum e să lupți pentru altcineva, pentru idealul ăla pur, pentru tine. Pentru tine în special, deși cana ta de cafea era goală. A trecut.

A venit februarie și viața a început să se mai trezească în jurul nostru. De aici până-n martie, doar un pas. Nu știam pe atunci că urma să ne trezim și noi, de tot. Pe atunci eu încă visam, iar tu coseai indicii în paginile propriei cărți. Cuvintele au devenit singurul scut care te mai proteja în fața inamicului tău: curajul. Lipsa lui se manifesta acut în frecvențe joase la suprafață, dar în interior era haos și furtuni. Spre finalul lunii, te-ai calmat. Soarele nu se mai ascundea timid printre nori. A încălzit totul.

La început de martie, oamenii erau fericiți. Ne bucuram de plimbări lungi, de razele subtile ce înduioșau sufletele ușor răcite de iarnă, de o cafea cu lapte la terasa cea mai apropiată de birou, de muzică, ghiocei și de orice altceva ce ne înconjura. De libertate, mai pe scurt. Ne-am făcut planuri să fugim departe. Să nu ne întrerupă nici timpul și nici oamenii. Ne ascundeam noaptea în parcare ca să așteptăm zorii, iar mai apoi, să o luăm de la capăt. Iar și iar și iar.

La un moment dat, viața s-a dat peste cap. Planurile noastre de mai târziu au devenit planurile de acum. Trebuie să ne adaptăm. Am tot zis că o facem din mers. Am tot zis că avem timp pentru toate. Am tot zis că plecăm încoace și încolo, că primăvara abia începe, că trebuie sa le facem treptat. Nu ne mutăm acum. Mai târziu. Mai târziu a devenit acum. Și nu mă plâng. Nu mă plâng deloc pentru că 24 din 24 nu e vreo plictiseală cu tine. Mi-ai promis o poezie, dar mi-ai dat o întreagă carte.

„Uneori, două suflete sunt create împreună, îndrăgostite unul de celalalt, înainte de a se naște. O să descoperi asta mai târziu, când te vei căuta din răsputeri, când te vei pierde de mii de ori pentru a te putea regăsi. Și o vei face acolo unde nu te aștepți. Acolo unde băteai în pieptul unui om care se căuta la rândul lui în orele târzii, în timp ce își îneca amarul în paharul cu vin de pe noptieră. „

Există momente în viața ta când realizezi că nu contează ce ai, cât ai, cum și cine ești, ci doar cine te ține de mână și e lângă tine în momentele în care nu ar trebui să fii singur. Sunt acele momente care vin pe nepusă masă, dar care te îndeamnă să rămâi. E ca o invitație la dans. Accepți deși nu ai dansat până acum cu cineva și mai ales în întuneric. Te învârte amețitor. Tremuri. Îți pui o mie de întrebări când de fapt răspunsul e unul singur: faptul că el e lângă tine îți arată că există ceva mai bun decât ciocolata.

Cea mai frumoasă parte din tot haosul în care trăim, ești tu. Și e bine cu tine; la un ceai, la o cafea, sub plapumă, lângă sufletul tău. Mi-e bine și când nu-mi e. M-ai învățat că inima bate din două motive: să te țină în viață și să te facă să iubești.
În toată nebunia firii, a Pământului, a pandemiei care ne ține închiși în casă, continuă să mă răscolești cu blândețe așa cum m-ai obișnuit. Continuă să mă îmbeți cu sărutul ăla scurt care îmi vibrează în corp și îmi electrocutează simțurile. Continuă să mă strângi la pieptul tău, să fiu ezitantă, dar sigură pe tine. Continuă să-mi fii poezie ca să îți fiu carte. Și continuă așa până când epuizăm toate continuările.

Pentru toată incertitudinea corpului, pentru toată agitația degetelor, pentru apa caldă din duș și pentru toate nopțile de nesomn, m-am decis să rămân. Fii casă pentru sufletul meu!

PS: „pentru că râsul crează amnezie. Pur și simplu, uiți că ești rănit. „

Despre altii am mai scris.

Publicat pe de
1

Dar despre tine nu. Nu suficient.
De curând am înțeles că este perfect normal să începi să scrii o carte pornind de la capitolul 7, fapt pentru care o să încep povestea de la jumătatea anului în curs, atunci când bunul nostru prieten George ne-a pus să transportăm peste 10 saci de gunoi pe o stradă din Dorobanți. Toți vecinii auziseră de George în ziua aceea, dar niciunul nu îl cunoștea. Și nici nu aveau să-l întâlnească vreodată. George se mutase din necesitate la capătul străzii. Existența lui George era strâns legată de jandarmii de la Ambasadă. Era planul de bătaie în caz că cineva era curios să știe ce tot transportăm de-a lungul aleii împânzite de vile. Ah, am zis gunoi? Nu, mă scuzați! Erau lucrurile lui George. Iar noi l-am ajutat să reînceapă o nouă viață. Nu mai știu ordinea cronologică pentru că s-au întâmplat multe din cauza ta (sau datorită ție). Hai să facem câțiva pași și să ne aducem aminte de o scrisoare pe care am scris-o împreună cu tine (sub atenta ta supraveghere) la Teds. Am măzgălit un sfert de pachet de coli pe puțin ca nu cumva să fie vreun cuvânt de nedescrifrat. Apoi am ”abandonat” plicul cu pricina în baie. Nu cred că aș fi putut să duc asta la bun sfârșit dacă nu erai tu acolo, ca un mic stres pe capul meu care îmi întinde câte o foaie de hârtie de fiecare dată când literele nu semănau între ele.

Bineînțeles, n-am cum să uit de listele cu calități și defecte ale bărbaților din viața mea. Tot la Teds, căci în principiu acela este locul unde planurile capătă contur, unde brusc se iau hotărâri importante, unde fiecare om pare dubios și nelalocul lui… Teds e magic. La fel ca tine și ca toate ideile care te-au ajutat să-mi dai viața peste cap. Într-un sens bun, normal. Dacă trebuie să-i mulțumesc cuiva pentru ultimele decizii pe care le-am luat în viață, atunci mulțumesc. Mulțumesc pentru modul subtil, dar perfect cu care m-ai ajutat să mă cuplez și să mă despart de aceeași persoană. Mulțumesc pentru timpul pe care vrei să mi-l acord mie ca să-mi revin. Mulțumesc pentru un ianuarie călduros în care hashtag-urile de bază vor fi #unaltfeldeConstanța #38laumbră #insolațieînianuarie. Fără tine, parcă n-aș fi plecat nicăieri în cea mai friguroasă (probabil) lună din an. Adică sigur n-aș fi plecat. Pentru că dacă voiam să o fac, îmi plănuiam asta minuțios. Aș fi știut din timp că vreau. Dar parcă e mai special așa când brusc te ia capul de la un pahar de vin și pe nepusă masă ne facem o viză și luăm bilete de avion. E minunat! Și până la urmă nu e ca și când ne decidem să plecăm în Miami într-o tabără de creație care să salveze omenirea. Noi ne-am făcut treaba bine și am anunțat la timp.

De la Teds, ne mutăm pe băncuța plină de amintiri a celor care nu sunt în trupa Akcent; băncuța AIA din Calea Floreasca, din spatele magazinului cu cafea și lună. Banca AIA pe care se așează toți nenorociții care sunt nenorociți doar dacă nu cumva suntem noi. Banca teroriștilor, banca celor care cad de pe bicicletă, banca băutorilor de cafea și a celor care au prea multe pe suflet și nu știu cui să i le împărtășească. Acolo ne revenim din crizele nervoase care apar în urma unor lucrări neprevăzute la care am lucrat împreună o zi și jumătate din noapte. Banca aia a auzit atâtea prostii și secrete încât cred că după ce plecăm de acolo, o doare la scândură rău de tot și are nevoie de un psiholog. Te-ai gândit vreodată la asta? E de discutat.

Evident că sunt nevoie de întâlniri ”extra-curriculare” care să îmi redobândească mie pacea sufletească. Plus a ta. De asta le discutăm de la prima oră a dimineții în spatele curții la o cana de cafea și una de apă. Trebuie discutat și pus la punct toate anevrismele cerebrale născute în momente de furie care posibil să nu fie neapărat momente de furie ci de prostie uneori. E greu să ne dăm seama. Pe acest principiu funcționezi și tu. Când îți vin ție drăcușorii de amiază, apoi îți vin și e greu să te oprești. Motiv pentru care e nevoie în permanență de activități extra-curriculare ce presupun cumpărături compulsive pentru casă și grădină, banane și șervețele eco. Plus Cola. Multă Cola amestecată cu cafea. Curând ceva îmi spune că o să schimbăm Non-Stopul cu Farmacia Inimii.

Doamne, și câte ar mai fi de zis! Probabil de la răsărit până la apus, vorba unui mare înțelept în viață. Dar eram la capitolul mulțumiri și nu am cum să trec repede peste asta. Mulțumesc pentru deadline-uri creative și pentru rânduri pe care aștepți să le scriu la timp (uite cu articolul ăsta am surprins deadline-ul). Mulțumesc pentru cafele cu lapte condensat sau UHT (în fond, e același lucru). Mulțumesc pentru pungi cărate pe înserat și pentru un du-te/ vino continuu la magazine. Mulțumesc pentru răspunsuri la întrebări și pentru întrebarea cea mai frecventă ”ce facem?”. Nu știu ce facem, dar găsim noi ce să facem. De la tine am învățat că orice problemă are o soluție pentru că TREBUIE SĂ AIBE O SOLUȚIE! E IMPOSIBIL SĂ NU! Mulțumesc pentru că ești tu și pentru că împărțim bune și rele zi de zi (cu mici excepții). Mulțumesc pentru amintiri, pentru un playlist inspirat din fapte reale, pentru despărțirile peste care am trecut mai ușor discutându-le cu tine și punându-le cu pixul pe hârtie de câteva ori. Mulțumesc pentru că te-ai băgat în viața mea și pentru imposibilitatea de a te scoate. Dar te rog să continui să rămâi aici, lângă ca să fie bine și atunci când e rău.

Ah, da! Înainte să închei acest mic rezumat al unei cărți nelansate care e pe cale să prindă contur, vreau să-ți mulțumesc pentru încredere. Cumva, toate au fost construite pornind de la asta. Sunt multe povești frumoase bazate; povești și piese (lansate sau mai puțin lansate), concepte la care am lucrat cot la cot și care au avut urmări plăcute (alteori mai puțin plăcute, dar totuși reușite). Cred că sunt pe cale să spun că eu, Cristina, mi-am revenit după pierderea lui Cookie și a conștiinței Wade. Și toate astea pentru că te-am întâlnit pe tine, un zâmbet larg acoperit cu un moț de bucurie.

Fix ca o amandină!

Viata se intampla

Publicat pe de
Răspunde

Și viața a început să se întâmple. Și va continua să se întâmple până când vom înțelege mecanismele ei, atât de simple și complicate, atât de banale și complexe. Pentru a înțelege viața, trebuie să-ți lași sufletul să pună punct și să o ia de la capăt ori de câte ori simți că rămâi în urmă.
Pentru că ceea ce ne trage înapoi, trebuie ucis.

Încep cu sfârșitul unui articol anterior. Și pun punct. Pun punct pentru că nu am alte semne de punctuație disponibile. Pun punct pentru că virgula necesită continuitate, semnul întrebării caută răspunsuri, exclamația nu poate acoperi toate stările sufletești din vocativul sufletului, cele două puncte nu vor anunța nicio vorbire directă ori vreo explicație. Apostroful ar putea marca numai căderile accidentale ale unor sunete la final de cuvânt, dar nu și de etapă. Punctele de suspensie sunt prea tragice, iar aici singura tragedie nu vrea să poarte vreun semn distinctiv.

Am căutat perfectul cu el de mână și m-a lăsat să plec de fiecare dată când m-am rătăcit în propriile alegeri.
Dacă iubești pe cineva, îl lași să plece. Dacă e să fie, o să se întoarcă înapoi.

Am plecat, dar niciodată prea departe. Și mereu m-am întors pentru că…pentru că. Aș putea spune că așa a fost să fie, dar de fapt, fericirea mea a depins întotdeauna de el. Deși departe fiind, i-am căutat chipul în fiecare margine a firii. M-am pierdut în priviri și în zâmbete care nu îmi aparțineau în totalitate. Așa au trecut câteva luni din 2019 și vreo alte câteva adunate în ultimii cinci ani. Și m-am îmbătat cu apă rece că mi-e bine. Ce-i drept, mi-a fost. Temporar. Dar am învățat că adevărata fericire e atunci când sufletul încetează să caute ce nu are și începe să prețuiască ce este. Am învățat că cea mai importantă împăcare este întâi cea cu sinele, atunci când reușești să faci un pas în spate și să asculți dorințele din spatele gândurilor și motivele care chiar contează.

N-am fost niciodată conștientă în proporție de 100% de ceea ce el reprezenta cu adevărat pentru mine. Era refugiul meu atunci când simțeam că-mi fuge pământul de sub picioare, când mă loveam de întrebări fără răspuns sau când pur și simplu, voiam să fiu doar eu cu el, departe de lumea dezlănțuită.  Era tot ce îmi doream și tot ce lăsam să-mi scape printre degete de teamă ca nu cumva să sufăr într-o bună zi, deși nu aveam niciun motiv pertinent; poate doar o dezamăgire anterioară provocată de o iubire neîmplinită.  Timpul și-a pus amprenta peste noi și m-am îndrăgostit iremediabil de zâmbetul lui, de modul subtil în care dădea buzna în sufletul meu și se așeza comfortabil, refuzând să plece.  Plecam eu înaintea lui din propriul meu cuib, doar-doar o face și el același lucru. Nu s-a întâmplat. A rămas acolo, ancorat în toate amintirile trecutului și planurile viitorului. Pentru mine, pentru clipele în care aveam nevoie de cineva care să  mă tragă la mal când mă avântam în valuri periculoase, pentru miile de kilometri parcurse împreună și pentru alte mii distanță între noi.

Cu cinci ani în urmă, nu mai aveam niciun plan. Eram eu cu mine, cu un mănunchi de coli de scris și un pix care scria perfect cele mai nechibzuite gânduri. Era despre Cristina aia care spera să primească măcar un răspuns  la o scrisoare din 13, dar care a ajuns pe minus cu ideile. Cristina nu citise ”Viața pe un peron” și credea că în trenul pe care îl aștepta avea să fie un loc disponibil pentru ea, deși nici măcar bilet nu-și cumpărase.  Timpul devenise inamicul ei. Auzise povești cum că nu e nicio grabă și că toate lucrurile vin de la sine. Cafeaua se răcise de la atâta speranță, iar trenul era full.
Apoi, l-am cunoscut pe el. Am pus apă în ibric și ibricul pe foc. Două lingurițe de cafea și am așteptat să dea în clocot. Fără zahăr, doar cu puțin lapte.
Eu cu el vorbind despre banalități.
Despre ce conta la vremea aia mai mult sau mai puțin.
Despre ce înseamnă să fii departe de casă și totuși să te simți acasă.
Despre cum la el în țară sunt două anotimpuri, iar la noi patru.
Despre avioane în loc de trenuri.
Despre Sarailie versus Pavlova.
Despre Rom Tricolor versus Tim-Tams.
Despre muzica lui și filmele mele.
Despre foști, foste, dezamăgiri.
Despre noi separat. Iar mai apoi, după câteva luni de vorbă, despre noi împreună.

Și viața a început să se întâmple. Mai întâi am luat-o la pas prin toate amintirile și deciziile. Am pus puct tuturor sfârșiturilor de propoziție rămase în aer. Am încheiat capitolele ”Scrisori pe strada lui Decembrie”, ”Trenul care n-a mai oprit în gara mea” și ”Timpul nu așteaptă”.
Am început o altă carte la care scriu de cinci ani și trebuie să recunosc că are personalitate proprie. Uneori se scrie singură, iar când mă împotmolesc în gânduri și idei, se închide și se deschide la pagina 1. O recitesc. Plâng, retrăiesc fiecare paragraf, zâmbesc și continui capitolul. Și îmi dau seama că poveștile sunt ca oamenii. Nu sunt făcute să trăiască singure. Undeva, departe în lumea asta, cineva se oglindește în ceea ce trăiești tu. Iar dacă l-ai găsit, nu-l lăsa să plece. Restul îl veți povesti împreună. Pentru că nu e nimic mai reușit ca două povești ce se împletesc.

Și da, viața se întâmplă în timp ce tu stai și îți pui gândurile pe o foaie de hârtie. Viața se întâmplă atunci când lași garda jos pentru un moment și te uiți la tot ce ai pierdut, la planurile care nu s-au concretizat, la viitor – atât de incert și nesigur și totuși atât de plin de idealuri.

Viața se întâmplă și trebuie să riști. Azi, mâine, o lună, un an. Până într-o zi când poți să rămâi fericit pentru toată viața.

later signature:
Eu cu F. – o viață.